de fapt
timpul a fost șoferul de serviciu
se odihnea la semafoare
închipuindu-și giratoriile
pentru trenuri și metrouri
întoarcerea în locul altor siluete
pe dreapta biroul
ambasador de
am crezut în dragoste m-am dus greu pe pluto să latru ca un dragon cu cap de șoricar. la întoarcere aveam neantul în gât și domnul mă-njura cu bunăvoința unor preacucernici. de ars ce eram și eu aș
mai simpatic a fost regele cu pantofii și caleașca lui. nici lama nu era de fier
liberă alerga înspre acoperiș. svelt.
tu care porți rochia mării
nu mă striga!
la ce îți folosesc lacrimile mele
se întâmplă
cafeaua n-are gust de altă dată
un vârf de scorțișoară
îmi scobește ochi mari în piatra somnului
am timp pentr-un rit
mâna de nisip
pe visul pierit/ așa -
neîntrebându-mă cât
prea mulți pereți susțin alte încăperi
patul mare pentru visarea înțelesului
cearșaful se boțește ca o ciornă folosită în minute de bradipsihie
varul capătă o alboare gravă
năluci ce-mi intră
așezam în album anotimpul pe care singurătatea de sus l-a donat femeii
cu gesturi omidă decupam imaginea Ei dintr-un puzzle
și când pieptul meu jubila în cenușă la puterea fluturelui
tristeți
senzația de bis
de obișnuință
de intimitate
de gardă la studio
grătarul vintage
pe care se frig chitări și bași
fumul dens hip-hop pe coș
norii altui cer
îmi dau buzele cu rug un
Deseori noaptea păstra întunericul pentru ea
în jurul meu orbitau lămpi de veghe Încercam să mă relaxez
întindeam gene împletite spre cascadele zen Cădeam lin
cădeam foarte lin ca o floare de
gândesc la amiază ceva mai egoist
e vremea când urcă stelele
când singurătatea nu se mai vede
spațiul pipăit cu brațe galactice de aproape în
aproape își cheamă pereche
în ea radiantă se
eu cu franceza nestudiată tu
la fel
îmi vei spune joker
vous voulez
rondo iluzii desert și
hotare viorii &
Julio conduce... sau Juan
(sunt joker)
retrageri latine ca în palpitum
zi-mi
nu să găsesc am imaginat creierul cosmosului
ci să scap de întrebare câteva nopți măcar
știința natură să dăruiesc
unul tot odată să se adune la fix
aș fi putut să nu greșesc printre atâtea
Moașele m-au dat din mână în mână la nașterea mea
din mână în mână m-au dat și așa mai departe
(ce speranțe să fi avut mama de la viața mea?)
Undeva se înroșeau potcoave urlau bourii la
era imposibil să țin pasul cu roata vieții împlineam
treizecișișase. întâmplător o rudă îndepărtată renunța la aglomerație
oferind cheia unui A8. n-am refuzat-o (nici A4 nu dezamăgea).
Cultivam izmă Chiar ea văzuse că am groază de lucruri pe umeri
care îmi stânjeneau libertatea Eram prea modest să recunosc
buchetul de sentimente se răsfirase în teorii pe care
le rulam firesc Îmi
eternitatea se sfârșește la zei
sau atunci când nu vor mai fi oameni
nu contează dispersia timpului
ci faptul că se va absorbi odată
iar eu voi fi simțit invazia conturilor spațiale
ca pe-o
mă ținea în cârcă tata
oamenii erau prichindei
și aveau zâmbetul lui similică
de la ei luam bulgări de jucărie
pe care îi păstrase o mamă de zăpadă
creșteam și rotunjeam om în locul
limite încordate, echipe năpustindu-se
una peste alta: wrestling.
există reguli. există pauze
când ambele nu pot șă-și joace actul.
fluier, observ care mai mișcă
care mă privește
pe sub
există un loc în care nu te-am întâlnit, iubito
acolo nu ajung la timp
știi, porumbelul de lapte nu-și poate procura aripi de vultur
și ție ți-au surâs, încontinuu, alpiniștii
iubito, pământul
ca un prestidigitator jucam la rulete
rusești cu mâinile la spate
de-un pom legate
ramuri ce nu-și lepădaseră probitatea
stăteau în iarna cu gloanțe amăgitoare
nici albe
nici
poate că n-am loc într-un cuib plin
de frunze fragede
cum i se arăta fenixului
eu n-o să văd așa
doar în luciul cartușului gol se observă
pieptul dezolant de purpuriu
și degetul lipit de
DM