mă iubesc nu mă iubesc. iată policandrul

am crezut în dragoste m-am dus greu pe pluto să latru ca un dragon cu cap de șoricar. la întoarcere aveam neantul în gât și domnul mă-njura cu bunăvoința unor preacucernici. de ars ce eram și eu aș fi dat soarele pe-o demență cumsecade. dar el tăcea ca unul ce a existat degeaba - fir-ar de bec incult cu picioare mirositoare (nu mai aude de când testez țuica pe razele lui de parcă aș turna cu gheață din cer). aș putea să neg funigeii care urcă pe fum învăluindu-mă ca niște ochelari de orb. cred că am tot încercat să mă feresc de înnebunire cu nebunie și nici n-am bănuit câte atmosfere se schimbau în sânge. câte vergele mă plesneau la tălpi numai bune să ajute. bastoane de pipăit câinele vitreg ce-am fost. găsit pe-un fel de trecere din buruieni.