Dascalu Mihai

Cu fiecare zi ce trece ne afundăm în infinit, Și calea spre dezintegrare e o inițiere în sublim. Suntem doar martorii tăcuți ai propriei noastre risipiri, Călcând încet pe puntea de sclipiri dintre

Mă doare sufletul că tu exiști, Iar eu sunt umbra ta risipită-n infinit, O rătăcire de secunde adormite, Un vis în care încă nu m-am regăsit. Pășesc pe cioburi de lumini aprinse, Cătând amprenta

În zarea de mirt și de palid argint, Se stinge un clavir în acorduri ușoare, Sunt umbre ce trec și lumini ce se sting, Pe umeri de ceară în reci coridoare. Iar clipele curg în potale de

Se poate spune că înca mai exist, Între sublim și infinit, În căutarea timpului pierdut, Din vise care au început să-mi tulbure necontenit, Inconștienta stare de profund necunoscut. Și totuși, din

Pășim tăcuți prin labirintul plin de umbre, Călcând pe un deșert de cioburi cu iluzii reci, Purtăm în suflet așteptări incandescente, Și-amânăm din lașitate clipa sublimei decăderi. Ne pierdem

O frică indecentă și bizară mă cuprinde, Când starea de normalitate devine aparență, Și când esența vieții transpare din divin, Să dăm crezare morții că totul e sublim? În clipa decadentă,

Vanitas vanitatum Sunt singur Doamne pe pămînt, Ce zgomot trist din vuiet de mormânt, S-abate asupra gândurilor ce mă duc, In imanenta stare de chemare, Spre golul cercului rotund. Înlănțuit de