14 noiembrie: Spectator la propria viață

S-a făcut seară pe nesimțite, așa cum se întâmplă în noiembrie, când lumina se stinge brusc și se retrage de pe pereți, lăsându-i goi. Am închis laptopul. Sunetul a căzut sec, ca o ușă trântită într-o casă nelocuită. Pe ecranul negru, reflexia mea era doar o pată ștearsă, conturul unui om care a alergat toată săptămâna după urgențe inventate care acum, în penumbră, își arătau adevărata măsură: nimicul. Orașul s-a strâns sub o ceață rece, plumburie. Clădirea de birouri de peste drum, care în alte zile tăia cerul cu aroganța ei geometrică, abia se mai ghicea. Rămăseseră doar câteva etaje luminate degeaba – altare moderne ale unei munci fără sfârșit, unde scaunele goale păzeau dosare pe care nu le va mai deschide nimeni. Ne vindem timpul pe bucăți mici, sperând că la capătul tranzacției ne vom putea cumpăra înapoi propria viață. Liniștea de acum nu avea nimic din graba vinovată a duminicii. Mirosea a fum rece, a asfalt umed și a sfârșit de ciclu. Sâmbătă seara nu era o eliberare, ci doar momentul acela lucid în care zgomotul se oprește și ești obligat să stai față în față cu tine însuți, fără niciun pretext. Timpul nu se dilată în absența acțiunii; doar își dezvăluie greutatea reală. Am deschis o carte, dar am citit același paragraf de trei ori fără să rețin o singură idee. Gândurile fugeau spre toamnele de demult, când serile aveau miros de gutui și de lemne arse, iar existența nu trebuia justificată prin utilitate. Pe atunci, timpul curgea ca un râu; acum, noiembrie era doar o baltă înghețată între două săptămâni identice. Afară a început să plouă rece, lovind geamul cu un sunet dur, metalic. M-am ridicat brusc, cu o strângere în piept care nu mai avea nimic poetic, și am tras draperiile până la capăt, tăind orașul de tot. În întunericul complet al camerei, mi-am dat seama că nu săptămâna se terminase, ci eu mă dizolvasem în ea, devenind un simplu spectator al unei vieți pe care o priveam deja ca un străin.