16 octombrie O liniște forțată

S-a făcut seară pe nesimțite, așa cum se întâmplă mereu în octombrie, când lumina își pierde puterea și se retrage chilug de pe pereți. Am închis laptopul, iar închiderea lui a sunat ca o ușă trântită într-o casă goală. Pe ecranul negru, reflexia mea pare mai degrabă o umbră, o schiță ștearsă a omului care a alergat toată săptămâna după termene și urgențe care, acum, privite în penumbră, par complet ridicole. Orașul s-a îmbrăcat într-o ceață subțire, albăstruie. Turnul de sticlă de la orizont, care în alte zile domină totul cu aroganța lui geometrică, acum abia se mai distinge, înghițit de un crepuscul obosit. Nu e nicio măreție în el, doar o sumă de birouri părăsite, unde neoanele au rămas aprinse degeaba, luminând scaune goale și dosare uitate. Ne petrecem viețile în aceste cutii de beton, amanetându-ne zilele pentru o promisiune de siguranță care nu mai vine niciodată. Liniștea de acum nu e cea de duminică, plină de vinovăție și grabă. E o liniște grea, de toamnă, care miroase a frunze ude și a timp care trece ireversibil. Îmi dau seama că vineri seara nu este despre libertate, ci despre oboseala acumulată, despre realizarea dureroasă că a mai trecut o săptămână din care nu am păstrat aproape nimic pentru mine. Timpul nu s-a extins, doar s-a oprit din cursul lui frenetic, lăsându-mă singur cu propriile-mi lipsuri. Am deschis o carte, dar rândurile mi se amestecă în fața ochilor. Nu pentru că atenția mi-ar fi distrusă, ci pentru că sensul cuvintelor pare să se fi diluat. Citesc aceeași pagină de trei ori, iar gândurile îmi fug la oamenii care nu mai sunt, la toamnele din trecut care păreau mai lungi, mai calde, mai pline de sens. Pe vremuri, o seară de octombrie însemna altceva; acum e doar un răgaz între două stări de epuizare. Ploaia a început să bată mărunt în geam, un murmur monoton care sună a resemnare. Nu mai vreau să controlez nimic, nu mai vreau să umplu golul cu nimic. Îl las să mă cuprindă, așa cum e el – o melancolie surdă, de vineri seară, în care singurul lucru adevărat e picătura de ploaie care se prelinge încet pe sticlă, pierzându-se în întuneric.