Danut Gradinaru

uneori ne învârtim în cerc fără să ne dăm seama ca și cum totul ar fi închis în interiorul unui glob de cristal transparent și fragil expus forțelor naturii sau a câmpului electromagnetic în care

dă-le oamenilor să bea și să mănânce dar nu-i lăsa-n beția de cuvinte...

tu ești fiul risipitor cel care a împrăștiat cuvintele și a ascuns înțelesul în labirintul unui mozaic nedescifrat tu sărmane poet ai înfruntat beția iluziilor trecătoare în dansul culorilor

Poezia îi dă fiecărui autor dreptul de a se autoidentifica de a se exprima liber prin propria personalitate de a privi profund în adâncul sufletului de a transmite emoții de a scrie mai departe;

doinele colind prin frunze de mesteceni - răcoarea nopții

Nemișcați se priveau dincolo de aparențe, un dialog taciturn înțeles doar de ei într-o conversație fără cuvinte. Fără haine, fără măști în lumina caldă, străbătute ferești curgătoare de

Viața-i o carte tipărită cu litere de aur ce se deschide în mai multe capitole scrisă cu sânge și sudoare cu febra cunoașterii de sine citită în mișcare. Un manuscris autentic cu coperți

A venit toamna. Voi lăsa cuibul gol și pustiu în adierea vântului, freamătul crengilor ce-și scutură frunzele rătăcite, în amintirea timpului trecut ce-mi va striga în urmă. Am să plec mai departe cu

De ce te-neci cu alt parfum Când tu miroși a primăvară, Nu-i natural să fi acum Tu însăți anotimp afară?

am încercat să m-ascund în nisip dar era prea fierbinte îmi ardea gândurile toate mă-neca în cuvinte și atunci am înțeles că fiecare pasăre are cântecul ei ce nu poate fi imitat m-am

stâncile colțuroase încă mai ascultă clipocitul apei la izvor ca un murmur ce respiră secretul în șoaptă mustățile somnului se preling cristalin printre noi revărsând visele toate-n cascadă

Dacă nu-ți mai rămâne nimic de făcut. Citește în stele. Vei descoperii un întreg univers necunoscut.

deschide ochii străine cineva la poartă bate nu ești singur e cu tine te veghează de aproape bogăția constă în dărnicia sufletului tău

Ce este focul acesta ce mă arde ca un vulcan aprins în magna sufletului de nu se stinge nici cu lacrimi; furtună vie în adânc. Mă răscolește glasul toamnei cu frunze rătăcite-n vânt. Prin

bob cu bob vinul mustește în pahar lacrimi de ploaie

suflete înnaripate se desprind efemer în zborul etern către necunoscut

umbră de copac- printre frunze arămii zâmbește perfid

Ce monoton să respiri fără să inspiri, să privești natura dintr-un cub de gheață! În orașul meu oamenii se spală pe mâini de fiecare dată când citesc neîncrederea. Ei nu se privesc

amintirile se răscolesc în avatar menținând același echilibru stabil ca o legătură strânsă între două puncte bine definite ce arcuiesc în palmă curcubeul vieții

ochii lăcrimează din adâncul sufletului clipe tăcute de așteptare în vidul etern

aripi de îngeri se arcuiesc săgeți de lumină

nu îmi este frică de moarte chiar dacă niciodată nu voi fi pregătit alegeri sunt puține și nu depind de noi așa că mă bucur cât mai am de trăit de altfel un lucru este cert iadul l-am

Nu există poeți care scriu cu adevărat sunt adevărații artiști ce trăiesc poezia.