Călător

A venit toamna. Voi lăsa cuibul gol și pustiu în adierea vântului, freamătul crengilor ce-și scutură frunzele rătăcite, în amintirea timpului trecut ce-mi va striga în urmă. Am să plec mai departe cu gândul călător în zborul păsării ce-și deschide larg aripile și se-nalță desenând cercuri, cercuri ca un semn ce devine punct și rămâne pe hartă o rimă. Aici nopțile-s reci și pustii îmbrăcate în picuri de umezeală, broboane ce răcesc fruntea pământului adormit de cu seară. E roua argintie a dimineții ce se topește încet și dezgheață frumoasa natură dezvelită. Și primele raze de soare sunt acum târzii ca o baghetă magică ce trezește o vrajă, o lumină intensă ce aprinde a sa cămară. Mă desprind din brațele tale să colind luceferi ce ascund nimfe albe în cântecul nopții, să ascult poveștile lor neștiute. Mă voi întoarce, nu știu când. Mă voi întoarce.