Daniel Puia-Dumitrescu

era doar lumina scursă prin atâta sânge colorat era doar lumina două sute de leghe și n-am să te mai văd încrâncenat izbindu-mi pieptul mama mă-sii de viață! sudoare-mbinată cu pete de conștiință

seara mă spăl pe cap în lumină sunt farurile de la mașina vecinei mele îi place să o parcheze peste drum pe locul unde odată ne jucam împreună vecina mea e deosebită de ceilalți oameni care

spre noaptea în care pământul va naște și cerul se-apropie-ușor să îi cânte unei Maici Preacurate ce omenirii mântuirea aduce să mergem să mergem păstorii cu fluiere pregătite de cântec și

la un moment dat te saturi de toti si de toate mergi in coltul tau si iti tragi un glont in frunte pentru ca tampla a fost atat de mult prea mult folosita sangele scurs intr-o galeata in sunet

învățasem să numărăm împreună fulgii de nea să îi plimbăm de mână prin parcuri să-i dăm pe leagăn le spuneam povești rugându-i să nu se topească râdeau și repetau într-una că ei niciodată că

Praf de aripi de inger presarat prin cimitire uitate de vreme, pietre prea colturoase ca sa incapa in luna, ciment batatorit acoperind pietrele, stafii rugandu-se sa se faca lumina din praf si

Si pietre si iarba si nasturei lumanari rugaciuni si oameni liniste in nori si prin noi Fluturi traverseaza cerul in cor idee de mai bine prinsa in cosite de tanara fata frumusete in fuga

Încerc să mă adun din cenușă de drumuri plastelină mă modelez în acorduri sfâșietoare de vioară mă strâng mă împrăștii de nouă sute nouă zeci și nouă de ori din celule asexuate salivând după

acum chiar nu mai am timp se apropie ceasul jumătate de picior pe jumătate de scaun ars o linguriță de cafea două lingurițe de zahăr și eu nu sunt din povestea aceasta eu nu sunt

aș vrea să aud la știri că te-am omorât am adâncit cuțitul inimii tale l-am făcut una cu ea sânge metalic curs peste timp de data asta unu și cu unu nu mai fac doi nici măcar noi nu mai

În satul în care nimeni nu mai merge la șezătoare se apleacă încet garduri pe spinările ierbii cu glas prelung de tânguire solemnă Clopote sparte nu ne mai cheamă decât într-o ultimă încercare

rămăseseră brațele copacilor prieteni bătând aerul parcului un parc prea pustiu să placă bătrânilor dornici de vorbă parcă prea gol de când prin el nu-ți mai faci cuib la pieptul meu ții minte

scaune părăsite printre urme de praf și de cretă băieți respirând fotbal fără ferestre doar garduri fete plângând notele ce se chinuiau s-atârne și ele de-un catalog prea bătrân să mai spună

printre valuri și ploi și noroi îndrăznesc a te clădi ființă iubită de fapt azi nu am nici cea mai vagă idee despre vreun vers care să-ți rimeze inimii într-o doară sau să-ți adune sângele în

vorbim mereu despre dragoste nu ne găsim cuvintele pentru un cântec ce minunat ni se pare nu mai avem nici acțiuni care să se potrivească elementului acesta straniu pe care unii nu îl înțeleg

doar meciuri și oameni supărați pe oprița băga-mi-aș picioarele în el de fotbalist nici măcar nu știe unde e mingea strâng telecomanda în brațe îmi dai mesaj „te uiți la meci bărbate” se termină

îmi ningi întârzierile iarnă îmi ningi tinerețile-mi ningi singurătatea și morțile ninge-mi-le și iară zâmbește-mi înghețată din fereastră fecioară de fier pururi neodihnită alungă-mi albul

Lacrimi de inger in palma Creatorului se-aduna spulberandu-ne si ne plang mistuindu-ne, inaripati ingeri de sare topindu-se sub mangaierea focului arzandu-ne, luand formele lutului