Poezie
Rămânem amprente
1 min lectură·
Mediu
învățasem să numărăm împreună fulgii de nea
să îi plimbăm de mână prin parcuri să-i dăm pe leagăn
le spuneam povești rugându-i să nu se topească
râdeau și repetau într-una că ei niciodată
că mereu au să ne strige tata și mama
au să se plimbe cu noi iar seara s-asculte
lipiți de geamuri povestea noastră de iarnă
apoi îți spuneam că iarna e pe sfârșite și râsul
eu care nu mă mai săturam să-ți sărut umbra
pașilor adânc împietriți printre viscole altădată
fereastra primise gerul facându-și-l numai al ei
adusesem noroi pe orice fir de lumină de tine
îți mângâiam lacrimile strânse-n tăcere
la pieptu-mi unde era prea târziu să te strig
îți vorbisem de punct și de cât de mult erai eu
nu-mi întrerupe drumul răspântie-n viață
de când te cunosc învăț să renunț tuturora
aș vrea amică să-ți fiu dar mă sfâșie gândul
la tine să vin să vorbim să zburăm păsări
copiii să-i creștem îmbătrânindu-ne frunțile
dar niciodată să-mi pleci vis cu iarnă și frig
atâtea mi-ai spus și-ncă pe-atâtea iar eu
doar pășteam lacrimi și-adormeam plânsuri
printre imaginile toate cu tine râzând într-o iarnă
002218
0