Daniel Aurelian Rădulescu

Misterios este traseul Când nu știi unde mi te duce; N-ai sens și nu-i nicio răscruce Și ești însinguratic, Eu-l... Te uiți uimit la act de dramă, Erou și simplu spectator; Cum credincios

... măi, e vrunu’ printre animali ce stă p-aicea-n poetrini și s-ar voi-ntre gheniali; nu d-ăi reali, mai... submarini!... ... să ne iubim, nu sexual, așa-n simțiri cu vorbe plânse; doar ne

Sunt înrolat ție până la moarte Să te păzesc de cuceriri, de asedii; O santinelă-n cart cu armele de toarte, Fără de schimb în gândurile-mi sedii. Sunt pas de marș în veșnică patrulă Să-ți țin

Iubesc și vânătul din nori Și plopii înverziți, înalți, ce-nțeapă cer Și hala părăsită, de uzină, cuib de ciori Și, steagul care fâlfâie pe acoperiș stingher. Iubesc dealul cu părul des de

Suntem pământ, turnat în forme Și-n forme de pământ trăim; Din fier topit ne încălzim... Cu fum în tuș, ne scriem norme. Din lut mâncăm, în porțelanuri, Și,în lemn din rădăcini murim. În

Sunt parte din umbra eclipsei-nspre abisuri, Ascund Univers, mare-s în perspectivă. Profilu-am în pată înnegrind albe visuri Din lumi neștiute alergând în derivă. Mi-e sigur amprenta, lipită de

Din zori târzii, ca de obicei, se scoală astăzi parcă beat Și simte un gol, ca o sfârșeală în început, neexplicat, Cu inima în ezitare, bătând în cap de aseară plin, Vaccilant brusc, dezordonat în

Așa este făcut Pământul Cu greutăți nenumărate... Noi le cărăm pe toate-n spate; Mai greu ni-l facem... cu mormântul. Destine ne împovărează Și ”dat ” sau ”scris”, ele sunt toate... Dăm vina

Feriți-vă d-explozia femeii Ce ferecați de secole, stupizi Cu minți și inimi invalizi, Necredincioși suavului, ateii. Vă închinați la sfinți și îngeri Și bateți în ocări sublimul... Pieriți,

De n-aș putea să mă întind palmă, N-aș mai fi om, m-aș poticni, Chiar vertical de știu c-aș fi.... Să mângâi n-aș da mâna calmă, Nici nu m-aș ține nou-născut, Sau dacă aș fi ca o primată, Nu

Îmi duc culpabil crucea cu semn de ortodox Oriental, de patimi cu nesătui de sânge Ce-i am, plini de păcate, negrii precum un cox Pe lanțul plin de gene de un popor ce plânge. Și ultimii-s mai

De ce nu ne cunoaștem între noi ? De ce umblăm pe străzi fără salut ?... Chiar de suntem cu toți... ”necunoscut” Și ne-am dori să nu fim singuri, minim doi. Avem doar gelozii, râvnim la

E astăzi... Foarte exact! Pentru că știu fiecare lucru ce mă-nconjoară! Pentru că mă are!... Deci totul se bazează pe avut! Inclusiv timpul!... Și cum este... există, ”a fi”, depinde de-”a

Mi-au adormit iubita cu pisicuța lângă ea Ca îngerii de buni, la fel de moi, de catifea Topind o lume zbuciumată-n calde adieri, Lăsându-mă pierdut cu gândul dus la ieri, de azi, de ieri... E-o

Cum oare copilu-i din mine și nu-i cum sunt eu, partenera... Și gând ce-am precis doar al meu, nu-l respect, masca-mi pun, viziera, Și cum de sunt eu de atâția de ani și-uit de mine, mă întreb în

Conglomerat de elocință Eruptă din imprevizibil Schimbând infam în neputință... Perdant făcându-l plauzibil. Parcurs colinic rectilinium Depănușat de artificii; E tânăr sau bătrânul

Papa, te am din nou în minte Atât de blând, uman și drept; Cel ce-mi cerea să fiu cuminte, Mai înțelept ca el, deștept. Îți simt pe-obraji perii din barbă Când mă strângeai la piept de

E unu-unu, unul ce l-ai știi și tu; neisprăvit, fără pereche, nevrutul nimănui, de-al dracului ce e! Cu siguranță, nu e omul potrivit... Să-și pună pofta-n cui!. Doi-doi, sunt siguri cuplul

De existența n-ar fi fost mâncare, Adică n-ar fi fost prozaică preocupare, Am fi fost cert și mai curați puțin Și timp mai mult, de a-l omorî, un chin! De greva foamei, nu s-ar mai vorbi Și

Se curge roșul limpede de lacrimi Din ochiuri înțepate-n căi spre vise Pe-artere cu plecări și-ntoarceri nepermise Pe vene ce se strâng de-albastru-n șir de patimi. E sângerie ruta de

Înverșunare-n circumstanțe motivată, Ce se prelinge-n spre străfunduri de abis, Purtată-n hău ascuns, o Iuda, de nezis În machiavelică justificare; lumea-i vinovată. Nemotivat, se tot proclamă

Stau singur roșu mac în mijlocul de lan, ocean de grâu Cu spice în țepi se unduind în valuri galbene de-o mare Și, nu mă satur să mă întreb de-oi fi cules cu mâna floare, Sau voi cădea răpus de

Mi s-au terminat cuvintele, chiar dacă îmi caut în dicționarul de dincolo de inimă înăuntru, unde mă despart între a te purta pe brațe și ați da și ultima respirație, vlăguit de toate vinovățiile

ce-am pățit, doar adormisem -e-adevărat, epuizat de o durere atroce, apoi înconjurat de-atâta bine- dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem și totuși văd atâta negru peste tot și, nici n-am