Dana Marinescu

La douăzeci de ani….era dubios dacă ar fi fost altfel. :))

răsărit, nori...nu știu cât le percepea lebada oarbă. Și eu ... dacă stau să-mi aduc bine aminte eram chiar dincoace, dincoace. Lebăda oarbă era planul îndepărtat al unui tablou... primul... gresie ce se termina brusc în apă... Lebada oarbă locuia în Flamingo. Dacă n-ar fi fost oarbă ar fi rămas acolo? Sau cum ni se întâmplă și nouă câteodată? Ne cunoaștem, numele meu poate fi Maria , 24 de ani. Te îndrăgostești... si când te las în suflet dai de un bărbat de 37 ani - Ștefan, saăzicem. El pozele, jurnalul, hainele și aparatul lui de ras. Cine sunt eu? Lebădă sau Flamingo? Maria sau Ștefan?
Mulțumesc pentru vizită.

îți mulțumesc și mă bucur că te-ai simțit bine acolo. Nu spun unde... nici eu nu stiu. Povestea curge și atât. Doar un singur \"unde\" se poate repera din text. În rest până și acasă e irelevant. Casa e acolo unde prinde rădăcini sufletul. Să vedem în ce direcție o va lua de aici. 

Vom acționa. Patria ne va fi recunoscătoare. Faci ceva pentru că trebuie... nu ști de ce sau cine impune asta și nici nu te interesează. Și continui. Melancolie, resemnare, detașare, dezinteres....și altele. Una sau toate. Nu stiu. Dar e clar că se duc si vin. Nopțile.
Un soi de sunt de n-aș mai fi.

îți mulțumesc și mă bucur că te-ai simțit bine acolo. Nu spun unde... nici eu nu stiu. Povestea curge și atât. Doar un singur \"unde\" se poate repera din text. În rest până și acasă e irelevant. Casa e acolo unde prinde rădăcini sufletul. Să vedem în ce direcție o va lua de aici. :)

Să ții cu dinții de “locul unde oamenii se bifurcă”. Acolo e cheia poemului. Atâta durere ce se rostogolește ca un bolovan. E poate clipa din zi când devii conștient că zilnic, ne pierdem sau ii rupem pe alții din noi. Nu luăm decizii, nu facem alegeri. Avem doar senzații. Îți dorești… spre un altceva. “Departe”… dar cam timid, în șoaptă. Ne bifurcăm iar și iar…până la urmă ne doare capul. Și rămânem în familiar. Aici nu se intâmplă nimic. Nici rău, nici bine.
Din păcate nu doar copacii au rădăcini. Și oamenii. Dacă nu am privi înapoi am scăpa de “mereu același”? Probabil fericirea ține atât cât “pișcă” din versul tău. Cred că e singurul lucru din poem ce “nu doare”.
Și pământul e rotund… și soarele trece mereu pe la fiecare…și zilele se repetă…și peste tot sunt oameni care se bifurcă…și fiecare avem amintiri…sau vom avea…despre locurile unde ne-am bifurcat.
Înfiorător de trist… Aceeași palmă=viața.

Se poate... dar nu la o cafea sau după 1 noaptea. Atunci vin pricolicii și trebuie să vorbesc. E ca la bârfă prin Ardeal. Ști tu…
Antivirusul meu nu e in romana :))

He,he..câtă precizie. Ai nasul fin…adulmeci. Da , într-adevăr e neterminată. Sunt doar la faza când totul merge extrem de slow. Prea mult de lucru sau de chat-uit să am timp de scan. Whole computer. Vedem ce-o să găsesc…. Momentan scriu altceva… dar revin.
Cu lacrima dulce ai dreptate. O pun la uscat și-o dispar când îmi fac puțin timp. Mulțumesc. Sper sa pot salva sitemul de operare :)

Eu asa o simt mai dulce

degete pe sîni
drumeți pe potecă de munte
trupul tău - vela pe care
iscusit o arboram pe vânturi prielnice.

de cînd mi-ai ținut capul în palme
știam
vei mistui pielea în gesturi
și însemnat nu voi putea să apar între lume

ai vrut
să fiu acolo cînd leșini în cadă
să-mi arăți pădurea mamei
să mint frumos că neoanele se îndrăgostesc
ca oamenii rămîn împreună pînă la sfîrșitul luminii

cred în viața de după moarte
cînd îmi vine timpul să m-aștepți
refuz să rămân trup
sa dorm cu animale bizare

aș putea fi orice
lingura cu care ai mestecat ceaiul
balsamul din părul desiș de mangrove
sau de ce nu
rucsacul pentru mărunțișuri


Te-amuza teama mea de cărăbuși
tot timpul ai fost curajoasă
făceam dragoste cîte trei anotimpuri
ne trezeam numai iarna să pescuim din prima ninsoare fulgi

Degete pe sînii tăi -
amintirile unui vârstnic.
trupul tău – gară În buzunar la jumate de preț
un bilet. Dus. Rătăcesc

Am dat o geană. Ai perfectă dreptate. Mulțumesc.

Mulțumiri Petruț. Bine spus joc. Cu sticla de Head&Shoulders târziu, azi noapte. Am fost condusă la puncte…puțin pe tușă m-am plimbat câteva ore prin Atelier. Jocul?! Am mituit regulile. De pierdeam acum… schimbam șamponul.

Să nu mă dai în vileag! N-ai văzut nimic, nici măcar portocaliul. Taman el s-a găsit să intre prin palme, sub unghii. Motiv pentru care nu-ți întind mâna. Nu vrei să îmi devii complice. Mai e puțin… o aruncătură de băț cât șapte zile scurte, scurte și se va naște altul. Ssssttt, Mihail!!!

Crime, doliu, dor… tăcere. Supraviețuitor? Cine/ce nu prezintă interes … dar nu pentru mult timp. Luat în vârful peniței... viața îl abandonează, devine transparență. Asasinii sunt demascați. Ei, sicriu-pântec…secătuiesc. Foame de poet!!! Mda. Fii cu băgăre de seamă! Oare există ceva despre care să nu se fi scris? Până la urmă se vor mânca între ei...
Sicriu- pântec….ucid, devorează. Filtre de impurități. Sunt și selectivi, ce credeai? Apoi a drop of magic, o atingere de geniu... și chinurile facerii. Rezultatul? Hmm...până la urmă cred că fiecare vers se ia pe câte-un suflet, ca noroiul pe tălpi. Nu asta se întâmplă aici? :)

Mihai, ar fi fost mult prea multe de spus să o pot face aici în câteva rânduri. Întâi textul acesta e un decupaj dintr-unul mai vechi și mai amplu. L-am postat împreună cu altele pentru că țin neapărat să le păstrez. Dacă vrei ceva 2009…. ”Risipa de mine” și “Târziu” sunt recente. Sau … ți-am pregătit o ciorbă acră, ardelenească… pe care ți-o dedic și te invit să o guști la Personale. O găsești în oala “A doua invitație la f…als – 2009”. Poftă bună!

ești binevenit…..

Pentru primire și sfaturi…..
Mai devreme sau mai târziu fiecare ne întoarcem unde ne simțim cu adevărat acasă :).

\"te astept plin de roua diminetii
ascuns in trandafiri salbatici
crescuti in urmele incruntarii de deunazi
te las si fug in via ce creste
in parul tau salbatic...
pana ma vei fi gasit
eu te voi astepta langa teasc
sa dansezi pe fiecare bob
si eu sa ma imbat cu vinul
ce inca iti curge pe talpi
esti zdrobitor de dulce!\"

dupa partea asta m-am dat in vant inca de atunci....e preferata mea

da....verde, albastru, infinit, magnolii....... atat de tineri
am ramas cu sechele....nimic mai frumos decat magnoliile..s-au lipit de suflet. by the way am 7 feluri diferite la gradina.....primavara...o nebunie :))

Am si eu o intrebare...
Iti place cumva M. Sorescu?
Te intreb deoarece versurile acestea suna al naibii de sorescian

mi se pare ca versurile acestea iasa din tonul celorlalte poezii. Infinit de trista. Imi plac la tine f mult unele imagini :)

si totusi exista...din moment ce te obosesti sa-i acorzi spatiu intr-un poem. Asa cum o definesti tu, dar exista. Un lucru bun :)))