Poezie
Intrebare
1 min lectură·
Mediu
Azi cineva mi-a calcat iar pe suflet
E a treia oara saptamna asta
Si e numai vina mea fiindca
Uneori, obosesc sa-l tot car dupa mine
Desi mi-am cumparat un rucsac nou
Confortabil destul
Ca sa-l car in spinare.
Cu toate astea, cateodata,
Il mai uit pe pamant
Printre picioare neatente
Care umbla de colo colo, nepasatoare
Si care nu inteleg ce e cu sufletul ala
Care nu-si gaseste rostul si uite-asa
Din cand in cand,
Cineva imi calca pe suflet.
Eu m-am obisnuit deja, desi sufar
Sa-l vad sifonat dar stiu ca unii
O duc chiar mai prost
Fiindca vad in fiecare zi oameni
Care isi taraie sufletele dupa ei
Legate cu sfori de picioare.
La fel de adevart e ca si el,
Sufletul meu, a devenit prea greu
Aduna amintiri si sentimente
Pe care eu le-as fi lasat pe drum
Dar, el nu, e incapatanat
Si nu-ntelege ca va deveni-ntr-o zi
Asa de greu de purtat incat
Imi e teama sa nu-l mai pot
Cara nici macar in rucsac
Agatat intre umeri.
Ma-ntreb, voi, ceilati,
Oare cum va descurcati?
045481
0
cel ce accepta provocari fara competitie
cand ti-am auzit intrebarea fara vreun sens imediat.
am stat apoi pret de cateva picaturi de secunde
si am lasat intelesurile sa mi se arate
macar sub forma unor tablouri de cuvinte abstracte
si probabil am reusit, mai mult sau mai putin fortat
sa imi pun aceeasi intrebare, sec si pasiv
ca sa pot raspunde unei intentii fara pretentie
mi-am adus aminte de noptile din copilarie
cand plangeam in intunericul somnului disparut
cand ma intrebam ce se va intampla oare cu mine
atunci cand carnea va renunta sa ma recunoasca drept patron
am incercat sa inventez atunci din lipsa sperantei,
amestecand temerile cu rugi si cu religia altora,
am incercat sa inventez, ceea ce tu numesti suflet.
si probabil am reusit, fiindca am gasit somnul,
am acceptat ziua de maine, m-am impacat cu mine
si am inteles de ce altii sunt altfel, iar eu doar oricine.
am asteptat o vreme nemurirea sau macar un semn
o dovada a unei alte existente, diferita si distincta
de ceea ce stiam ca sunt, de ceea ce puteam recunoaste,
am asteptat o insiruire de eternitati si am ascultat...
am vorbit si am incercat sa cred eternitatile altora
care aveau si ei, mai mult sau mai putin ca mine,
aceeasi dorinta, aceeasi cautare, aceeasi nevoie de a crede.
mi-am separat ceea ce s-ar fii putut numi suflet
si m-am privit din afara, sau poate dinauntru,
cautand din nou un semn, o cat de mica dovada
a unui eu suplimentar, sau a unui eu interior, negenerat,
nealterat de comportarea carnii mele, de eu-material.
in cautarea asta, am renuntat la dorinta si la speranta
am renuntat la religie poate, si am renuntat la frica
si am inceput sa cred, sa accept, sa inteleg
ca intotdeauna gresesc, ca sufletul meu nu exista
sau daca altii vor sa il defineasca cumva
singurul meu suflet, muritor, sunt chiar eu in toata fiinta mea.