Poezie

renoir

2 min lectură·20 iulie 2023

Mediu

mă voi îndrăgosti atât de încet de tine încât nu vei simți

nisipul

îți umple degetele de perle

crăpătura de sus va picura asurzitor peste orice-i va spune inima că îi place

iar atunci când voi pune mâna să mă încredințez că ești

sânge și carne

diavolul îmi va șopti dintr-un pahar cu șampanie

vino să-L cunoști pe Acela

va fi beția noastră de pâine și sare

vițelul pus la îngrășat cu un an înainte să știu

stânca spre care se îndreaptă orice îndrăgostit gata să se arunce în propriul destin

dragostea

nu te poți pune

Bătrânul văzuse bine, ne vindeam pentru orice suferință

uitată

și mie mi-au murit oameni

și ție ți-au presărat praf pe aripi

am locuit într-un munte bolnav până când trupul tău m-a cerut

cu toată durerea unei mame ce nu mai poate să nască

Lazăre, ieși afară!

și norii de lepră s-au risipit încât străluceam amândoi de atâta albastru

cât revărsau apele de deasupra în retragerea lor

uriașă

în deșert am strigat

nu mi-ai făcut o femeie ci o văduvă neagră

căldura mă acoperea strat peste strat

până când am reușit să-mi văd partea de geniu scurs

printre unghii

am fugit înainte să ne omoare cineva

amândoi cu iluzia că ziua va trece

la fel precum se vor trece gutuile puse în geam

să alunge strigoii

mă voi îndrăgosti atât de încet încât nu vei simți

ploaia. vântul, firele

de nisip

Bătrânul mi-a zâmbit precum în prima zi de lumină

am lăsat ura să te iubească în locul meu și am plâns

Doamne, plecă de la mine sunt păcătos

001.082

dan petrut camui. “renoir.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dan-petrut-camui/poezie/14172296/renoir

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.