Poezie
pe scaunul meu înflorit din sud
1 min lectură·
Mediu
îmi aduc aminte unde era luna pe cer,
atunci când primii oameni cuprinși de îndoială
au fugit crezând că vor scăpa
de ceva ce mie îmi pare că mă pripesc dacă spun
lumii să nu se teamă.
în acest caz,
sărutul ca morfologia iubirii seamănă cu o depresie
necesară,
ceva ce nu voi avea niciodată,
un loc fără nume pe hărți,
îmi fac curaj recitând din marii poeți:
omule, nu muri singur aici,
plin de răbdare,
Dumnezeu cu privirea fixă
ascultă în tăcere.
din marile năpaste pe care ni le trimite, probabil
nebunia e cea mai frumoasă,
ne dă libertatea să stricăm la întâmplare,
să ne împrietenim cu puternicii zilei.
până să vând dantelă pe podul cel lung,
nu puteam să trec cu vederea acele monede
de aramă,
silueta unor femei
care se îndepărtează.
nimic mai seducător.
pustiul îmi poartă strigătul încoace și-ncolo,
iar eu în pat cu dușmanul
dezmierd un vin pe care nu-l beau pentru gustul său,
ci pentru dorința de a simți briza sărată
a mării, pe care întâmplarea a pus-o aproape
de mine, atât de bucuros știind
că
voi prinde ziua de mâine
ca pe un sacrificiu ce nu se cuvine.
022516
0
AS