ziua în care ești cea mai mare nevoie a mea

numai eu puteam să-mi bat joc de o asemenea dragoste fără sfârșit am lăsat ochii în pământul din care lumina a scos-o pe mama convingător am reluat scena de la a fi sau a nu fi îl iubesc pe hamlet semănăm un romantic proscris de câte ori mergem la ioan iese în stradă nerăbdător după tata unde este banditul nu așteaptă să îi răspund ocolește mașina scrutează magazinul din colț înainte să pun întrebări mă lămurește așa îi numeau la pușcărie bandiții poporului pune pe masă un borcan cu miere de casă făcută de el și mierea și casa împreună cu alifii și medicamente cu care îmbie nevestele tinere să le pipăie sânii aprinde o țigară de dragul timpurilor trecute nu fumează reconstituie lumina slabă din stele și de la zăpada rămasă pe gratiile prin care numără sfârșitul anilor gardianul aruncă o găleată de apă pe jos până la ziuă gheața îngroșându-se pe masa compactă de carne și ecoul pașilor ce se îndepărtează sunt singurele semne că viața a trecut pe acolo îți voi trimite lampa de care mi-ai scris să umple golul din cameră înainte ca părerea de rău să mă sufoce în somn avem voie orice singurătatea pretinde că doar eu pot să nu respect o asemenea dragoste fără sfârșit cel mai bine mă simt până se crapă de ziuă între orele morților urc scările ca pe clapele unui pian mâinile tale născocesc povești cu zâne și feți-frumoși ce trăiesc mii de ani îndârjirea cu care mă iubești mai frumos decât toate lucrurile pe care mi le-a oferit universul mă face să tremur ca să nu menționez și alte lucruri peste care poți să dai noaptea cum lampa are locul său în casă așa tu ai generat o reacție de apărare a inimii precum un vacccin împotriva a milioane de viruși formula lui s-a lipit de memoria sângelui așa că dumnezeu nu are nicio scuză te-aș iubi la paris într-un hotel de mâna a doua în camera unde o umbră la căpătâiul lui luchian i-a cântat la vioară și înainte să plece a șoptit scuze maestre sunt george enescu ți-am scris ca să înțelegi ce însemni pentru mine și greutatea sub care mă aflu