din pădurea cu portocali

îmi era clar: nu voi ajunge agricultor, zahărul mi-a luat jumătate dintre frați, vinul de Tokay dulce precum o minciună în fața altarului. îmi potriveam vocea pe cântecul de flaut al unui zeu supărat că nu-i nimeream numele, casa mea lumina o încrucișare de drumuri și epoci călcate de hoți. trăiam separat acolo unde cuvântul singurătate își hrănea voluptatea făcusem un spațiu pentru cei mici și promisiunea că vor crește odată cu pădurea de portocali beam cu tata, în timp ce spărgeam pahare, la fiecare cântat de cocoș, îmi zicea: lasă țiganul să-mi cânte! toți mă priveau cu ură și cu celelalte cuvinte nespuse de Cain fugar pe fața pământului muzica făcea totul să pară firesc, mă rugam să-ți crească sânii și părul, mâinile tale, încărcate electric, mă iubeau cu spatele la public, desenam oameni înzăpeziți de albul florilor crescute strâmb ca niște întrebări despre moarte, voiam să uit melancolia unei iubiri ce nu va stăpâni vreodată.