dan mihuț

mă amuză faptul că, ascunzând vântul care bate prin biblioteca lor (e și vârsta un impediment, deh), cei mai mulți fac zgomot pentru a ascunde problema de fond sub un morman de frustrări telegenige. dacă și-ar canaliza atenția spre cărțile care-i așteaptă și ar învăța că nu \"îmi place - nu-mi place\", mârâiturile, icnetele, în fine, nici un fel de onomatopee nu poate ține locul unei atitudini critice care să ne facă pe toți să înțelegem că textele merită respect, cei care le-au scris merită respect, atmosfera din deko, cu toate răbufnirile ei, merită respect. cei care aleg să fie duri în ceea ce spun, sunt de acord, o pot face cât poftesc, dar există o limită peste care, dacă treci, nu mai e critică, e bătaie de joc. atât la adresa autorului cât și a acelui care face gestul respectiv. îmi pare că iritarile celor de mai sus (andrei ruse, sorin despot, livia ștefan, etc.) nu fac decât să demonstreze că am avut, pe undeva, dreptate, deși, culmea, nu mă refeream numai la ei. dar e bun orice prilej de a intra într-o polemică zgomotoasă cu alte argumente decât cele firești. comportamentul meu poate fi condamnabil atâta timp cât observațiile vin de la cei care mă cunosc și pot aprecia dacă atitudinea mea a fost una deplasată sau nu. declasarea dialogului nu-mi sta în caracter. mi se pare ciudat ca andrei ruse să vorbească de bun simț. ca să nu mai vorbesc de nuanțele greșite pe care tot încearcă să le insinueze. oricum, eu n-am judecat pe nimeni cum mai crede livia ștefan. cu atât mai mult cu cât n-o cunosc. e îngrijorător doar modul în care ea face o întreagă dramă pornind de la o discuție de cenaclu, una care nu răstoarnă și nici nu pune pilonii vreunei noi literaturi. liniștiți-vă, dragilor! uite așa pierdeți vremea și nervii inventând conflicte care nu există.
traian, te felicit și eu pentru cronică. nu-mi dau seama dacă ai fost subiectiv sau obiectiv. ca parte implicată în polemică nu am pretenția că pot decide unde se află acel fir subtil și complicat al obiectivității.

uțupăr știa că a blestemat via, zaharia stancu nu știa nimic despre botnițe. despre filoxeră știm și-o blestemăm toți. ne distruse ea mândrețe de soiuri nobile care îi puneau în fund pe franțuji. cred că liviu nanu știe ceva despre vin. că doar o fi și el om! ei, aș!

concluziile balistice ale laboratorului tău le-am prins, chiar dacă, sub o formă sau alta, urăsc curajul poetic. e un pic paradoxal să vorbim de silogisme în cazul terorii de laborator sau de parc tematic, dar cred că poate fi acceptată ideea de cumul semantic. relațiile alea pe care le disprețuiesc toți postpostmodernii... văd că tu zici să le evit din cu totul alte motive. par mai valabile.
mulțumesc de vizită!

mie îmi pare un pound bun, zău așa. că tot voia el esențializara mișcării și un pictural dramatizat. ca să nu mai vorbesc de nasul lui îndreptat spre lirica niponă cu care aduce și textul în cauză. felix, ai trecut la reevaluări moderniste?!

decât să-l transformăm într-un produs fast-food, decât să devină o etichetă de bere, chibrituri, salam, gogoșari (etc., etc.) sau vreun poster afișat în zona pubiană, decât să fie pe toate zidurile și rostit de gurile tuturor cretinilor care nu știu cine și ce e eminescu... mai bine așa. nu mai lansa matale petarde de-astea că să arăți că salivezi după festivisme stupide. și nu compara anul mozart cu aniversarea a 157 de ani de la nașterea lui eminescu. nu e prima dată când lansezi speculații ieftine.

floriane siliștene, ziarul matale se citește din mersul unui cal de care se speriară andinii. prima parte, jurnalieră, o pun la bandulieră și cercetez diaristic temperatura. cam plată apa de adăpat din adăpătoare, fie-ți de deochi. apoi începi poetizare cu oleacă tâlcuri. dar tot învăluitor e versul și semibaladesc de confrate în nevoi. dacă te mai grabești, ucide puiul de șarpe din sân! ca de alt obicei, scuză-l pe andrei cornea, are și el coarne noi. cu ele te-am împuns și eu.

mie mi se pare că un chirurg își poate face singur o plastie, dar nu poate mima că nu-l doare nici în. și nici nu cred că se privește în oglindă. artificiul reglează simptomatic ligamentele textului ca un saltimbanc care se chinuie să zâmbrească, deși își strânge testiculele în menghină. senzația de respingere e și atitudinea de cetitore-traditore pentru că jocul se vede din mizanscenă, nu din sală. organele care ar putea da gust textului nu le spun, doar nu de asta am trecut pe-aci!

și eu îți mulțumesc, hose, dar nu știu de ce îmi mulțumești tu ca să-ți mulțumesc și eu!

nedumerirea mă împinge, ghiolbănește, spre o perenă abordare a textului cu pricina și, inadvertent din fire, întreb fără o anumită predispoziție următoarele:
- ce e cu biografismul redundant îmbrăcat în fecioară surrealistă pe care au încercat s-o înțeleagă, fără viol, întregi șlehte de jefuitori pohetici?!
- ce caută bombardierul gamarț printre oseminte și florale motive cicatrizate în salată de beuf?!
- de ce stimata penelopă (angelica apariție feminină cu grad destul de apropiat de întâlnire de grad oarecum III) nu posedă un sistem de ghidare gps prin textul hosepablian spre satisfacția consumatorilor de degringoladă pohetică prizată pe nara amatoare și experimentală?!
- ...?! etc.
- de ce ne degradezi, stimate autor-ouător, la gradul de maimuțe literare hemiplegice?!

fără vrăjeală, mai puțin degradat decât pseudonimu\' e textu\'. dar îmi place cum te combați!

steaua.

eu nu pot lipi întocmai imaginile de textul în sine, dar să zicem că e ceața, idefinitul perceput din himen, ceea ce este înainte și după noi, asta ca să preiau noțiunea de weltanschauung de la măritul sevra. sutura de cuplu mi se pare aici descrisă într-un mod foarte feminin, indiferent dacă ne aduce sau nu aminte de alte poetese. poate prea feminin prin gradul de protecție pe care-l cere feminitatea, relativ de altă natură, și de aici ne putem duce la fetus. a cărui lume, din păcate, începe și se termină cu \"marsupiul\". dorința de involuție inculcată și refuzul de ieșire din găoace. sau poate e vorba de incubus, ca să mai glumim și noi. un text bun.

măi, poetricks!
dă-o-n pădure, baroane, ai început să prelucrezi bancurile cu scufița roșie și lupul?! eu cred că turnătoarele formatoare de la f.a.i.o. strehaia ar fi murit cu electrozii-n mână pentru un pohem ca ăsta!

un peisaj simplu cu o emoție ținută în spatele cuvintelor ca într-o cușcă. sau tocmai acutizarea simțurilor face textul să fie la interferența comunicarilor existente și in. și ce va fi păzind acest alt holden caulfield prins în acest vis al singurătăților feline, între a comunica și refuz. sau prin intermediul jurnalului. swingul acestui text îmi place, îmi place și asezonarea lui (pisici comunicante lângă mouse, catfish blues, bere, chiar și messenger, surogatul nostru cel de toate zilele). o amprenta liviu nanu așa ușor de recunoscut.

andreea, așa-i, forțat. că, altfel, nu stătea nici bătut.

mărite sevra, aproape că te apucași de haiku-uri. dar tot am înțeles ceva. salutări fraților!

merci pentru treceri!

andreea,
ai mers pe o abordare mnemotehnică a dansului, fantoșa nefiinta atât de redusă. oricum, viabil, chiar dacă forțat.

tania,
analiza ta e atentă, punctuală. am încercat să mai salvez punctele slabe sau să elimin. mulțumesc pentru ajutor. mă bucur că, până la urmă, e de bine.

emire,
mă abțin să-ți comentez argumentele (eufemistic vorbind), dar m-ai amuzat, rezon! după ceva ani voi reveni, și eu, la realismul socialist. atunci sper să fiu aplaudat în plen. să te văd cum faci bătături în palme. îți recomand lecții de dans de societate.

mulțumesc pentru vizite!

dragă holo, ca să zic așa! ce te-ai inflamat, dom\'le?! dacă cetești comentariul meu ca răspuns liviei ștefan te vei lămuri că n-am avut nicio părere depreciativă la adresa eseului tău. ba din contră, am spus că poate fi baza unei polemici interesante, de asta a și fost recomandat. lucru pe care îl explicam mai sus. că tu ai luat comentariul meu altfel... poate e și vina mea. n-am fost destul de explicit. chiar și adrian firică, in discursul lui mai alambicat, aprecia ce-a citit și îngălbenea oaia cu o stea! că eu așa am priceput! dar s-a pierdut steaua precum cea de la nunta protagonistului din baladă, dar o redăm.

constantin, mulțumesc pentru prezență!

ianaque, se poate, măria ta, dar... nu înghiți decât după o masticație atentă. poate n-am stabilit eu prea bine baza de referință prin titlu. că mi s-au înfundat sinapsele mimând nevroza asta. văd că începe să te irite și pe tine. bucuros de vizită.

ba, mie mi se pare tocmai trucat. un text butaforic, celuloidulvinil care încercă să impună o meta-realitate. partea cea mai robustă mi se pare cea regizată, când straturile acțiunilor tind să arunce tot acest efort de rearanjare în inefabil. restul textului e compus din ceea ce s-a înregistrat pe celuloidulvinil. cred că aici îmi place atmosfera frivolizată. mereu prezența unui alt ochi (poate camera de filmat) care butaforizează până și cuplul prin indicații ce merg deseori spre artificial. totuși, nevroza se spală în speranța marelui bal al marelui joc. real sau transpus. text complex care manifestă o atracție stranie. nu spun ce-aș schimba pentru că l-aș personaliza... așadar împing textul într-un spațiu personal, într-o conotație peter murphy.

silviu (viorel păcală), numai să nu fie lichid de frână, amniotic, umoare apoasă sau altfel de umori. mai sunt și alte contraindicații, dar nu le mai știu.

dorine, te știam eu așa, mirabil. dar să-ți placă atunci când termini... domnul păcală nu cred că necesită libații. ba din contră!

cred că sechelele produse de didactica românească și de pedagogia aplicată pe cincinale afectează și generațiile mult mai tinere. cine stabilește actualitatea unei abordări și pe ce criterii? e ușor să strâmbăm din nas la ce ni se propune pentru că spiritul a la che guevara ne-a intrat pe sub cozoroc și ne-a înfirbântat glagoria. dacă restrângi efectul discuției privind arhicunoscuta baladă la problematica școlară... e clar. mie tocmai mi se parea valabilă dicuția la nivel sociocultural. evident, pot fi o groază de opinii. argumentate sau nu.