două copilării, doi pumni de iarbă

Dane, ma declar incantat de aceasta parabola cu nea itu, sincer mi-am adus aminte de bunicu, d-zeu sa-l odihneasca, care isi tragea asemenea picioarele, si care m-a invatat respectul si mandria de sine, sa calaresc si cum se face marketing in casoaie unde avea vinul si se bea cu burta (in plus, fara sa vrea, am prins de la el cum sa injur iapa doina, calul putere de la atelajul care aducea bunastarea familiei). Cum spuneam, uite nene ca descopar o noua forma de exprimare a ta, mai libera, mai degajata, chiar usor eclatanta in prima parte... nu zic ca mi-am adus aminte si eu de copilariile mele si alte cate, de \"maestrii\" mei spirituali, de universul pe care l-am parasit acum ceva timp si in care doar uneori, cu astfel de imbolduri le mai regasesc prin cotloanele memoriei.

pe de altă parte, remarc iarasi o gravitate a ta, una in care chiar si copil, iti netezesti luciditatea, luminand pana in profunzimea direlor adanci pe care vremurile de atunci le-au sapat in tine, ca in fiecare, si valorizezi ceva mai presus de copilaria ludicului, adica pe aia a constiintei...

apoi daca e sa remarc punctual, mi-a placut in special strofa 3, imi inchipui ca acolo sunt toate si la mine e la fel, in cosul memoriei s-au adunat atatea, timpul le-a sortat, unele sunt la indemana, uneori ies ca spuma unui must tanar, papilar placut la gust, intepator la limbă, dulceag pe creier, amar in gand...