dan david

Dac-ar fi să trăiesc o mie de ani În grădinile tale, nu m-aș plictisi. Aș lucra ca un salahor pe simbrie. Aș curăța buruienile Cu pieptenii mei aurii. Aripa mi-ar fi arma cu care te-aș

Din urmă, Urs mătăhălos cu blana verde, Muntele ne acopere cu umbre. Pas cu pas după noi, Se târâie gâfâind. Durere difuză, cuțit invizibil, Răsuflarea îi e înghețată. Pătrunde încet. La

Ramurile acestea, Niște crengi oarecare. În afară de umbră, Ce mai știu face? Toamnă. Nuc desfrunzit Cu ramurile înegrite. O încrengătură de păcate. Pe gluga ta albastră Toamna picură prin

Cristale albe de sare Scrâșnesc turmentate Între dinții îngălbeniți. Vorbele ies ca niște murături Puțind a mahorcă. Recunoști imediat Înjurăturile mele obișnuite. De atâta timp mă abțin Să

- Mamă mare, vreau apă. - Ia, maică! - Mamă mare, vreau pipi. - Hai, maică! - Mamă mare, vreau măr, - Nu mai avem, maică. Nu a plouat la timp. - Mamă mare, o vreau pe mama. - Hai să ieșim la

Într-un fel oarecare, legal sau ilegal, Vreau să mă strecor în sufletul pomilor; Să privesc cerul prin ochii lor verzi. Să simt pământul cu tălpile goale, Cu genunchii, cu pieptul, cu

Visam. M-am zvârcolit, m-am zbătut. Am doborât stâlpii de pe marginea șoselei Pe care alergam spre o țintă care se îndepărta. Demult, într-un alt vis Urmărisem aceeași fantomă Într-o

Dacă mă scoți din context, Nu fac două parale! Sunt un element al mediului; Pătrățel într-un puzzle. Sunt un praf de sare pe limbă, Să dau gust bucatelor și sufletului. Alteori, un strop de apă

Dacă voi pleca Din lanul cu spice, Voi lăsa cununa de maci Zălog pe când m-oi întoarce. Nu pot bea singur Sporul acela de fericire Din creasta fiecărui spic, De pe mustața fiecărui bob; Vreau

Când am început să beau, i-am zis „aspirină”. - Ce faci dragul mamei? Te cam legeni! - Da, am luat aspirină. Anestezia, efectul final, este asemănător și doar o mamă tristă poate intui adevărul.

Undeva departe, adânc, Regii întunericului Se iau la gâlceavă Și se împing și se joacă; Nu pot alege Binele din rău, Întunericul din lumină. Pământul crapă Din loc în loc. O pâine împinsă în

Ca o aripă care s-a rupt De pe trupul unui fluture, Toamna aduce Tristețea verii care a aplecat. Stai în ploaie fără umbrelă. Dansezi. Tălpile ți se ascund în iarbă. Ești o tulpină de floare

Zbor; Bucureștiul rămâne în urmă. Rămân triste în ploaia rece Drumuri știrbe, câini vagabonzi, cerșetori, drogați, Ruinele orașului vechi dezgropate de sub pulberea anilor. Prin Cișmigiu m-a

Pe o bancă retrasă Printre ghivecele uscate de sete, O femeie de vârstă incertă Plânge amar cu fața la perete. Ca într-un spectacol bizar, Din ochii decorați strident Lacrimile curg ca ploaia

Răpăie ploaia pe tabla ruginită Și se scurge murmurând în pământ. Tu numeri zilele de când suntem împreună; Eu număr zilele până când. Înșelăm amândoi numărând. La fereastra cu sticla

Pe apele care nu se mai sfârșesc Ochii îmi alunecă mângâiați de valuri. Să le număr, nu pot! Îl las pe fiecare Să-mi spună câte o poveste Purtată pe apele nesfârșite. Mâine le voi uita, Așa

Peste câmpie, peste coline, peste păduri, Armăsarul alb zboară ca un fum; Albeață pe ochii lor verzi. Îl vezi și tu? Dansul său urcă din nemurire, parcă: Ritual al tinereții fără bătrânețe Și

La ceasul acesta cerul e rece. Multe, stelele nu reușesc Să-l încălzească. Or fi ele reci? Or fi prea departe? Or fi stelele false? Doar niște bumbi lucitori, Ochii unor făpturi

Mi-am smuls insigna strălucitore. Am aruncat-o cât colo. O aveam de demult, din tinerețe. De pe vremea când mă credeam deștept. Scria: „Pe aici nu se trece!” Nu se trece, pe dracu’! Se trece,

Fluturii nu pot zbura Într-o singură aripă; Se împotmolesc printre petale Și se intoxică Din porțiile prea mari de polen. Nu voi mai da aprobare Să se împrăștie insecticide vara. Îmi mor toți

Peste podul acesta nu trece nimeni. Împrejur nu se întâmplă nimic. Malurile hăului de dedesubt nu se văd. Două tălăngi bat orele, plictisite. Nu-i nicio ureche să le audă. Timpul e o armonică

Dacă aș pleca acum de la tine În ținuta aceasta precară, Doar în ciorapi Și fără pardesiu, Fără sandale, fără pălărie, Aș da de bucluc. Vecinii de pe scară Ar suna imediat la Salvare. M-ar

Mă dezbrac în fața munților Cu bărbile verzi Strălucind în lumina rece a iernii. Fără jenă. Mă voi arunca în apele alunecând din cer, În undele gângurind peste praguri. Nu doar cu ochii! Ei