Lansarea cărții „Copil în Epoca de Aur” de Dan Cârlea, editura Tracus Arte

Vă invit, sâmbătă 26 noiembrie, de la ora 13 la Târgul Gaudeamus, standul Editurii Tracus Arte, la lansarea cărții Copil în Epoca de Aur.
Vorbește criticul Felix Nicolau.

Încă de la intrarea în 2009, mulți am început să simțim nevoia de a ne aminti de cei care eram în urmă cu 20 de ani și mai bine, de tinerețea noastră ciudată pentru cei care nu au prins cozile la alimente, programele de beznă din apartamente, cele două ore zilnice de tv, șopârlele politice, frica de „secu” și toate celelalte.

Așa că am scris, pentru suplimentul „Scânteia” al „Jurnalului Național”, pe tot parcursul anului 2009, amintiri pe care acum le-am reunit în cartea cu titlul „Copil în Epoca de Aur”, apărută la Editura Tracus Arte, cu o copertă superbă semnată Mugur Grosu.
Sunt amintiri din copilăria mea, dar acel gen de amintiri care spun ceva și celorlalți. După primele texte publicate, am descoperit o întreagă lume care ne leagă, dincolo de tot și de toate.

Copilăria noastră este la fel: am avut Pegas, ai avut Pegas, al meu verde cu șa scurtă, al tău roșu, cu șa lungă și coarne mari. Dar aceeași lumină o măcinam pe spițe, când ne alergam prin parcuri și prin spatele blocurilor construite peste noapte și peste praful caselor unor oameni ce-au murit de inimă rea, cu buldozerul la ușă.

Poate mi-ai fost comandantă de detașament sau de grupă, pe când mergeam în excursiile alea de-o zi la Turnul Chindiei sau la Salină; tu jucai „frunza”, eu jucam „baba”, îi scriai prietenei în „Oracol” și eu trăgeam spre tine cu invizoace, preferai „Cico”, eu siropul cu sifon, tu „Amandinele” și eu „Cartofii”, poate ți-am și cerut prietenia într-o zi, nici nu mai știu.

Sigur aveam aceleași coperți de caiet, mirosul de vinilin proaspăt îl mai simt și acum când se apropie 15 septembrie și dau să tremur că n-am ghiozdan și nici cravată, iar centura am rupt-o dând cu ea în pomi de bucurie, când am luat vacanță. Mama încă n-a aflat.

Nu știu ce părere ai tu, dar pe mine mereu m-au enervat teneșii de Drăgășani: se desfăceau puțin în partea aia care se pliază la fiecare pas și arătau oribil. Mai ales ăia albi, care după ce jucai un fotbal se făceau gri. Apropo de fotbal: mingea de 35 era preferata mea. De altfel, niciodată n-am avut 300 să-mi iau de aia de piele de la Unirea, dar nici de 18 nu mi-am luat - se ovaliza imediat și era bună numai pentru copii.

Nu știu cum să te găsesc, dar dacă ne-am întâlni și dacă n-aș fi făcut diabet între timp, te-aș invita să mâncăm niște caramele bulgărești, dacă am putea găsi pe undeva. Prea mulți de „dacă”. Și tu o ziceai pe aia: „Dacă și cu parcă se plimbau într-o barcă...?”.
Auzi, și ai tăi făceau la fel ca ai mei, iarna: luau banane verzi și le țineau la copt pe dulap ca să ți le dea de Moș Gerilă? Și tu le mâncai mereu necoapte și te durea burta, dar nu puteai rezista, nu?
Acum recunoaște: de câte ori ai pârât: „Spuse lu’ tovarășa” ?

Pot să fac pariu că toată ziua erai cu mâna pe sus la ore, o fluturai de să-i scoți ochii tovarășei, le știai pe toate, dar să mă lași să copiez nițel la teză, nu. Bine că ești tu deșteaptă!
Hai, mai vorbim, acum dispar puțin, doar încă 20 de ani.
Poate ne-om întâlni pe undeva, prin viața asta, parțial color.