Cristina Davidescu

Ridic altar întru-nchinata zare Si-ngenunchez umil în fața lui, Cătând răspuns la eterna-ntrebare De nu cumva suntem ai nimănui. Deschid ochi de orb la înaltul din cer Si-aș vrea o lumină să

Câte mai poți afla In timpul ăsta vâscos In care nimic nu va mai fi ce-a fost? Secundele lui trec lascive Ca niște târfe bătrâne pe care Nimeni nu le mai vrea Si e ideatic lipsită de

Intr-un iluzoriu regat Al celor mai zălude Muze nude Tu ai fi fost Bufonul lor lipsit de rost. Te-ar fi numit împărat Si te-ar fi încoronat In fiecare zi Cu altă coroană de spini Ca mugurii

adulmec cuvintele nu te mai ating degetele lungi de grafit nu mai gravitează în jurul sensurilor mângâie doar grafitti pe balonul din care ar trebui să respiri ar trebui să respire

Mi-e pasul încă prea încet, Secundele mă prind întotdeauna din urmă, Răscrucile oarbe sunt toate Acolo unde le-am lăsat. (Sau poate e doar una, mereu aceeași?) Cel mai adesea nici nu mai

Ce vezi? L-am întrebat Lumina nopții Ce-auzi? Am vrut să știu

Incet, Din ce în ce mai încet Strigătul încătușat In cămașa de forță a trupului. Rar, Din ce în ce mai rar Clopotul din turla Ruinelor din adâncuri. Stinsă, Din ce în ce mai stinsă Lumina

atât de departe de mine plecasem fereastra când mi-ai deschis din aripi îmi picurau clipe curgând numai spre izvor apoi merele au început să caute ramul de unde ninseseră înghețate de nemișcare

Să fugim împreună cu-ai cerului cai Pe-o stea virgină, ne-ncepută de nimeni Ne-mbracăm în surâsuri în noaptea de mai Pașaportul ni-l luăm pe nume de gemeni. Drum drept o s-avem – calea albă, de

De ți-aș fi fost, Din pas în pas Aș fi făcut popas. De mi-ai fi fost, Aveam un rost Si nu un bun rămas. Dar nu ne-am fost, Nici tu, nici eu, Sau nu a fost să fie. De-atunci clepsidrele

Oacheșa cu ochi de onix Si cu părul greu de noapte In zadar te cată-n zațul Din cafeaua mea cu lapte. Fruntea mea plină de rugă In zadar privește-n ceruri, Cel ce trebuie s-audă E-ocupat cu

m-aș putea obișnui foarte ușor cu gândul că într-o zi fluturii mi se vor ofili culorile își vor lua lumea în cap și vor începe să caute prin sertarele de argint ale domnului Salvador un colț mai

Mai intai imi aprind o tigara, Apoi scot rotocoale de fum. Umplu farfuria de scrum Si privesc. La ce? N-as sti sa-ti spun Si crede-ma, nu e prima oara. M-ai putea intreba la ce bun, Ti-as

Iți mai amintești, mon amour ferecasem aripile cocorului sub pleoape e timpul să dărâmi zidurile a venit toamna.

Seară. Ajunsă acasă, după o monotonă zi de muncă, identică cu toate celelalte, duc ritualul zilnic până la capăt: hrănesc pisica, mă hrănesc și pe mine cu ce mai găsesc prin frigider, fac duș și mă

Si în cădere Mă agăț De colțul lunii Cu un strigăt de lup. Unghiile mi-au crescut lungi Si acum le pictez frumos In fildeș alb și negru Pe toate șapte. In păr am sălcii Si nu-mi mai aduc

un priap de fals zeu înfundând gura lumii sacadat sufocând-o ca o toacă bătută în zadar I swallow scrie pe tricoul ei mulat pe sfârcurile reci nu mai curge decât sămânță

între mine și tine doar o pânză albă cineva ne dăduse acuarele limpezi și câte cinci degete la fiecare mână dar noi trebuia să pictăm cu genele cu trupurile cu buzele altfel albastrul începea

deschide pleoapa și ascultă, până și pianul e neliniștit perele din fructieră și-au luat aromele-n cap și au plecat către toamnă ți se pare absurd? dar de cocori ce mai zici? crezi că se întâmplă

Am făcut rost de o mie de fluturi Mi i-a dat ieftin, a spus că oricum Ii dădea la rebuturi. (Mi i-ar fi dat, desigur și-n dar pentru că a văzut că am un sistem imunitar deficitar, dar...) Le-am

Lasă-mă să aberez spectral Prin lentila ta de contact albastră Lasă-mă să-ți cânt Bach Si prefă-te ca nu știi Că orga are note numai de la roșu la violet Nu-mi aminti că verbul a fost conjugat

De-aș fi de-al Lunii La-nceputul lumii Ti-aș spune zâmbind Al verii colind. De-aș fi al Soarelui Mărgăritarului Al mării val L-aș schimba în cal. De-aș fi al stelelor In noaptea

Te caut, te-adun de prin cuvintele Ce-mi străpung auzul Fără vrerea lor, fără știrea mea Ca solarele raze pământul. Unele-mi sună a tine, Altele mă miră și câte unul Mă doare, Dar nu reușesc

Imi curg păianjeni albaștri prin vene Privirea s-agață de-un gol aburind Driade flămânde mă mușcă alene De buzele-gânduri rămase zâmbind. Se-ntorc toate-acasă în inima spartă In patru bucăți