Fântână

Sufletul meu e o fântână. Cu cumpănă de-argint și roată albăstrie, departe între dealuri rătăcită în calea tot mai rarilor drumeți hrănește visul tău în noaptea dăruirii sterpe. Sufletul meu e o fântână. Cu ciutura crăpată într-un colț ce pierde apă-n lungul drum spre buza-ți ostenită. Mai poate ea cu lacrimi sidefii și pure să ostoiască focul straniu ce-l simt arzând sub sternu-ți transparent? Sufletul meu e o fântână. Cu apă dulceag-sălcie în care se oglindește cornul argintiu al lunii și iz de noapte blestemată în care diavoli neștiuți își bântuie neodihna. Însângerate asfințituri se prăbușesc rostogolindu-se între ghizduri, lovind mute luciul apei pe care-l înfioară pentru o clipă neștiută de nimeni. Sufletul meu e o fântână. În zidurile ei stau pitite uitate Ane încremenite sub palma destoinicului ziditor și, lângă margini, la miezul nopților de Sânziene se frâng fecioare despuiate în magice rostiri și cânturi. Sufletul meu e o fântână. În unda ei se odihnește banul de aramă ce poartă vrerea zeității crimei și, ceas de ceas, cu mângâieri răzlețe mai smulg un fir din marginea-i zimțată. Sufletul meu e o fântână. Izvorul ce-o adapă? E-o zi în care va seca și-atunci mă vei găsi în cale și peste trupul meu fără să simți vei trece.