femeia se sărută
având pe buze numele
sfinților și dracilor
se iubește de parcă
gâtul și umerii ei
miros a pagini de carte
abia tipărită
i se spune
dacă dumnezeu ar fi fost femeie
ar fi
stăm alături
povestiți din cap
până-n picioare
oare la lumină neagră
se văd sufletele noastre
împletindu-și degetele?
te uită la acoperișuri
obraji mâncați de vânt
pe sub ele o mulțime de
cică secretul e să mesteci gumă
multă gumă
să mesteci furibund
vise, iluzii, iubiri, hormoni
să mesteci cum dădea michelangelo
cu dalta
fără să fii preocupat de ce iese
să iasă tot ce e de
azi azi-ul e râs de târfă
prins între zidurile mănăstirii
e pătat de zăbrele sau mușcat
de dinți certați între ei
azi azi-ul e suflet ars
ca bluza de pe veioză
e mamă ce-și croșetează
sunt fascinat de pălăria ta
și de ce scoți din alunecările ei de teren
periscopul prin care-mi place
atât de mult să visez
harta pe care ții degetul
în dreptul uliței unde trebuie să-mi
se cască tranșee
sub ochi
trageți la țintă
vă fac din iubire
un ursuleț de pluș
dacă nimeriți
nu plâng
nu rugineste
degetul pe trăgaci
mi-s coastele sterpe
iluziile rămân prinse
în
femeia se sărută
având pe buze numele
sfinților și dracilor
se iubește de parcă
gâtul și umerii ei
miros a pagini de carte
abia tipărită
i se spune
dacă dumnezeu ar fi fost femeie
ar fi
Când vântul mângâia
păienjenii din sufletul meu
și nu se-mpiedica
decât în imagini rupestre,
Când pământul alerga
cu aripi de mesteacăn
spre un miazăzi utopic,
Când gânduri născute
azi mi-a zis cineva
să fii pod e cea mai grea meserie din lume
că vor bocancii să-ți fugă-n orbite
că îți strivesc oamenii inima
când sting țigările
că nu trebuie să privești pe nimeni în
Cu totul altfel se numește ultimul volum de versuri al lui Radu Herjeu, dar îndrăznesc să cred că ceea ce se desprinde din ultima lui poezie e tocmai acest mesaj, pe care l-am scris drept titlu.
cana asta să stea
cu toarta departe de mine
s-o beau ca pe-o carafă
măcar atât să aleg și eu
că fața asta de masă
din care se taie petice pentru coate
n-am ales-o
nici oamenii pe care i-am
azi se asfaltează trotuarul
de sub geamul meu
s-a oprit deocamdată
comerțul cu interjecții
arunc dinaintea păturii gri
o bucată de film
de când viața mea era alb-negru
un bilet
numai dus
azi s-au lovit gândurile de craniu
ca legatele bărci de ponton
s-a făcut focul în peșteră
se suflă în el mi se dau în leagăn
mâinile de pe piept
în lumea asta trebuie să inhalăm rău
și să
Pune-ți semafoarele la acordat
să scoată verdele bemol nu gâjâit, ci de aici
din coșul pieptului, să fie un verde bemol
cu mult scrum dă-i drumul din capul scărilor
să-nghită oameni să mestece
hârtiile dezgolite de vorbe
răzbat prin pustiul
din străzile fără trotuare
crucile își poartă
pe umeri condamnații
slujbe de pomenire
se aud din oameni
încă vii
calea ferată
De câteva zile doamna de la nouă
vorbește cu fotoliul din sufragerie
îi aduce ziarele îi face câte-o
cafea fără zahăr deh diabetul
îi mângâie spătarul
și acesta înduioșat scârțâie molcom
așa
azi mâine ieri azi mâine ieri
totul e să citești foarte repede
de la stânga la dreapta
sau invers e tot un cerc
azi am aflat că în viață
totul se reduce la a ști
când să nu mai
Nu pot să iert o persoană care omoară o dimensiune a ființei mele. Pot doar să o îngrop într-un colț de suflet, amenajat ca cimitir de circumstanță. Asta pentru a nu o urî toata viața.
Am aflat
azi ploaia bate toaca pe fruntea mea
dumnezeu rămâne un afon
mi-am întors perfuzia cu nori
să mă trezească la și-un minut
ochii trag fermoarul cortului
se duc să cotrobăie prin podurile
altor
nu erau decât el și El plus țăranii
țăranii ăia de-i puneau la rană
copacii când cădeau în genunchi
unul le lua feciorii
și-i făcea apostoli
altul le lua fiicele
și le făcea fericite
unul
trece cortegiu de tăceri prin oase
mor copiii din mine
se scurg din zmee în cretă
cu ei auzeam nesculptatele cărți
cum se zbat în neînrădăcinații copaci
erau instrumentele mele de
mi-a cumpărat dzeu sufletul
o colecție de capace de bere
și gata trocul cică avea nevoie
de un \"așa nu\" în rai
mă pregătesc de împachetat
niște lilieci cu lumina-n ochi
îmi bat scânduri în
Se vor face 17 ani. Și întrebarea pe care mi-o pun, în fiecare an, este dacă a meritat sacrificiul celor de atunci. Și încerc să și răspund. Fără noimă, fără ierarhii sau scări de
Ce-ți veni să-mi dăruiești mie
negura asta de împrumut (?)
ca un șarpe aducător de țărână,
ca o mână purtând furca.
Pentru asta?
Păi nu trebuia să-mi
leg gleznele cu șalul improvizat.
Nu