Cristian Munteanu

femeia se sărută având pe buze numele sfinților și dracilor se iubește de parcă gâtul și umerii ei miros a pagini de carte abia tipărită i se spune dacă dumnezeu ar fi fost femeie ar fi

stăm alături povestiți din cap până-n picioare oare la lumină neagră se văd sufletele noastre împletindu-și degetele? te uită la acoperișuri obraji mâncați de vânt pe sub ele o mulțime de

cică secretul e să mesteci gumă multă gumă să mesteci furibund vise, iluzii, iubiri, hormoni să mesteci cum dădea michelangelo cu dalta fără să fii preocupat de ce iese să iasă tot ce e de

azi azi-ul e râs de târfă prins între zidurile mănăstirii e pătat de zăbrele sau mușcat de dinți certați între ei azi azi-ul e suflet ars ca bluza de pe veioză e mamă ce-și croșetează

sunt fascinat de pălăria ta și de ce scoți din alunecările ei de teren periscopul prin care-mi place atât de mult să visez harta pe care ții degetul în dreptul uliței unde trebuie să-mi

se cască tranșee sub ochi trageți la țintă vă fac din iubire un ursuleț de pluș dacă nimeriți nu plâng nu rugineste degetul pe trăgaci mi-s coastele sterpe iluziile rămân prinse în

femeia se sărută având pe buze numele sfinților și dracilor se iubește de parcă gâtul și umerii ei miros a pagini de carte abia tipărită i se spune dacă dumnezeu ar fi fost femeie ar fi

Când vântul mângâia păienjenii din sufletul meu și nu se-mpiedica decât în imagini rupestre, Când pământul alerga cu aripi de mesteacăn spre un miazăzi utopic, Când gânduri născute

azi mi-a zis cineva să fii pod e cea mai grea meserie din lume că vor bocancii să-ți fugă-n orbite că îți strivesc oamenii inima când sting țigările că nu trebuie să privești pe nimeni în

Cu totul altfel se numește ultimul volum de versuri al lui Radu Herjeu, dar îndrăznesc să cred că ceea ce se desprinde din ultima lui poezie e tocmai acest mesaj, pe care l-am scris drept titlu.

cana asta să stea cu toarta departe de mine s-o beau ca pe-o carafă măcar atât să aleg și eu că fața asta de masă din care se taie petice pentru coate n-am ales-o nici oamenii pe care i-am

azi se asfaltează trotuarul de sub geamul meu s-a oprit deocamdată comerțul cu interjecții arunc dinaintea păturii gri o bucată de film de când viața mea era alb-negru un bilet numai dus

azi s-au lovit gândurile de craniu ca legatele bărci de ponton s-a făcut focul în peșteră se suflă în el mi se dau în leagăn mâinile de pe piept în lumea asta trebuie să inhalăm rău și să

hârtiile dezgolite de vorbe răzbat prin pustiul din străzile fără trotuare crucile își poartă pe umeri condamnații slujbe de pomenire se aud din oameni încă vii calea ferată

De câteva zile doamna de la nouă vorbește cu fotoliul din sufragerie îi aduce ziarele îi face câte-o cafea fără zahăr deh diabetul îi mângâie spătarul și acesta înduioșat scârțâie molcom așa

azi mâine ieri azi mâine ieri totul e să citești foarte repede de la stânga la dreapta sau invers e tot un cerc azi am aflat că în viață totul se reduce la a ști când să nu mai

azi ploaia bate toaca pe fruntea mea dumnezeu rămâne un afon mi-am întors perfuzia cu nori să mă trezească la și-un minut ochii trag fermoarul cortului se duc să cotrobăie prin podurile altor

trece cortegiu de tăceri prin oase mor copiii din mine se scurg din zmee în cretă cu ei auzeam nesculptatele cărți cum se zbat în neînrădăcinații copaci erau instrumentele mele de

mi-a cumpărat dzeu sufletul o colecție de capace de bere și gata trocul cică avea nevoie de un \"așa nu\" în rai mă pregătesc de împachetat niște lilieci cu lumina-n ochi îmi bat scânduri în

Se vor face 17 ani. Și întrebarea pe care mi-o pun, în fiecare an, este dacă a meritat sacrificiul celor de atunci. Și încerc să și răspund. Fără noimă, fără ierarhii sau scări de

Ce-ți veni să-mi dăruiești mie negura asta de împrumut (?) ca un șarpe aducător de țărână, ca o mână purtând furca. Pentru asta? Păi nu trebuia să-mi leg gleznele cu șalul improvizat. Nu