cristian catalinoiu

E o măsură în toate, râdeai strigându-mă pe nume o măsură pentru pleoapele adumbrind sarea în ploile măsurând aerul în lacrimi și o măsură în inima brăzdând fulgerele cu sânge între o șoaptă

ți-aș putea scrie orice dar aș minți mai bine mă scriu doar pe mine în pagina asta desfundată de sunete și amintiri să auzi citind cum orologiul împerechează bătăile gongului cu aerul tot mai

du-o și sărut-o îmi tot spune ăsta bolnav de îndemnuri plimb-o pe stradă folosește mai puțin substantivele și mai mult mișcarea nu te-ncurca în adjective fie ele și definitorii ideile toate

este acolo o bucată de plajă unde valurile nu s-ar sparge decât în spumă de țărm ofranda aceasta este asemenea zeului care ca să te abată de la realitate așterne la picioare ființa lui

dacă am sta doar noi doi într-o cutie-a singurătății doar tu și eu rupți de irealitatea care poate fi uneori lumea oamenii ăștia din jurul nostru din jurul altora din împrejurimile atâtor insule

să te pozez cu privirea mea pe tine ruptă-n coate plină-n sine cu încrederea vâscoasă să te prind în poză-aleasă când te mânii în mișcare și cu mâinile în care degetele-n remușcări smulg din

Mai rostogolești o silfidă în voluptatea aerului trasat printre promenade sau stingi țigara pentru ultima oară pe dâra de corso până îi deosebești obișnuința mai strivești călcâiul de

m-aș fi admirat de tine cu vorbele atârnând în vânt poate-poate zi tu nu-i așa? mai ascultă puțin vreau să-ți măsor auzul între rigorile glasului meu nu contează ideile vocile mele se repetă

Șerpii ți se împleteau pe picioare fericito își arcuiau inele de poalele degetelor se-ntrupau pe trupul tău dezmierdat de privirile incantate șerpii se umpleau de miresmele tale pâna la

în seara asta albul se năpustește în jurul nostru nu mai prididim să-l desfacem să curățăm de el spațiul jururile ne sunt năpădite de alb se afundă în el și niciodată nu vom mai ști noi de

ăștia pun pianul în mijlocul scenei ca să nu-l vadă suspușii pe de-a-ntregul poate vor reuși chiar notele să le-asculte pe jumătate tăiate înalte și joase toate la jumătate cum la jumătate se

mâinile ei merg singure pe panta încrederii colo desfac fermoarul dincolo fac reverențe gustului tăcut de piele surprinsă te-am văzut aseară să știi cum te uitai privirea aceea a inocenței pe care

ea e o umbră desăvârșită acolo departe în brațele liniștilor neumblate e un ochi împlântat deschis în poama rodului cu trupul săltat peste noapte peste zi cu poverile grele de gânduri și

singurul model de inel e al meu piatra are o făcătură deloc întâmplătoare o despicătură a apelor cum numai în perfecțiune poți întâlni o desfecătură de putreziciuni de grandorile despuiate ale

dimineața se întinde pe pătură cu noaptea încă adormită în ghearele pisicii poză un alt pretext de a te smulge clipei niciodată adormite un alt loc unde să măsurăm aerul care

gura ei așteaptă un surâs o mișcare primprejuru-i miroase a-ndelungă răbdare te-aș primi pe aici să mai adulmec o dată din tine uite sună clipele-n noi de pe fier cad rugine se primenește de tine

sunt amintiri profunde care conviețuiesc ― ele cu mine, totodată ― ne îngăduim reciproc soarele nu se abate pe la noi multă vreme e ca un soi de polaritate a universului unde alternanța

am fost cea care ți-am spus că nisipurile de aur pot tulbura că lumea gândește frumos și împăturește ziarul după citire că poate într-o zi o partidă de sex poate deveni nebunie și încredere am

Și n-au avut aer să mai prefire în dimineața simandicoasă cu rutina adjudecată de râtul soarelui scămoșând norii cu cerul extins până la similitudinea gustului mieros al întâmplării și n-au mai

în seara asta am deflorat mirarea ținută virgină pentru clipele când nici imaginația nu mai ajută să crezi realității în seara asta crama s-a îmbibat de culoare răsărită din finețuri și

ce blondă mi-era înserarea de-ajuns m-am lăsat dezmembrat și străpuns de mersul ei orânduit după pași ce mirosea viața a copii grași și a fum și a grilaje după colț și a plaje cu pescărușii

deodată s-au trezit întrebările alerga fata aceea frumoasă să prindă tramvaiul două pleonasme pe oră nu mai mult (cacofonii completai eu pierdut, bălării) striga după mine când eu deja nu mai

e aceeași dimineață în care modigliani își întinde la amintit nudurile aproape de noi întunericul mai lenevește o clipă în cearceafuri răvășite pe somn e aceeași dimineață în care începem să