Unde mi-e corespondența, întrebai,
Când de fapt corespondența electronică
Era un trend la ora actuală,
Discursul interior al oricui putea să devină
Miros fin de poezie.
De când nu se mai scriu
Există două stilouri. Un stilou ce scoate fum fără miros... Celălalt stilou nu scoate fum. El pufăie cerneală. Această cerneală intră în deschizăturile foii și caută intrările secrete, ascunse
Tăcerea interioară se întinde ca un vers răsfirat
Pe din două, tai ceața cu ochii minții
Lucrez într-o lume internă cu tot felul de idei
Gândurile au consistență lăptoasă.
Ca o sevă, emoțiile
Lumina ce se întinde
Dimineața la trezire,
Lovește puternic în geam,
Traversând granița cu întunericul.
Atinge fiecare lucru, din curiozitate
Deschide ochii celor ce dorm
Și le prezintă
Plutește în aer o boală generalizată.
Pe lângă asta, cred ca încep
Să fiu eu însumi și nu mă deranjează.
Plutește în aer o boală
Cu gust de contemporaneitate,
Câte locuri, câți oameni,
Atâtea
Când îmi voi scrie vina
Ce-alunecă pe fapte,
Surâsul din păcat
Păstrător de mari umbre masculine.
Fără fireasca părere de rău,
Suspendat corpul
Pendulează
Între da și nu,
Actul se naște
Necugetat să fiu de tine
Luându-mi vina drept simțire,
Păstrează facerea de bine
Pe-a marelui suspin adânc.
Ajuns la moartea tristei vine
Mai merg puțin până la tine,
S-ajung în drumul
Azi m-am hotărât să scriu. Despre panorama săracă ce se întinde dincolo de geamul meu cuprinzând o grădină moartă și patru pisici petrecându-și timpul liber plimbându-se prin copaci, despre scaieții
Tăcut atârn doar de-o țigară,
Sting lumina ca să nu mă văd
Umbră prin perdea albită de noi seninătăți,
Soare născut din singurătate.
Speranța m-a mințit cu ironia unui
Te scriu cu cer
Și-ți las lumina lui.
O dungă se prelinge-n zori
Peste.
Doar îți cunoști formele
În culori
Și sentimentele în
Neajunsuri.
Totuși, n-ai să să vezi niciodată
Cât de aproape
Să-mi spui cum fumul se înalță în secunde
Atunci când se închide în tine.
Apusul de alaltăieri
E-n timp, minciună
Și plecare.
Din ieri, a mai plecat un vis,
Un sfert s-a mai desprins
Tu taci in necuvântul tău
Și-mi spui ce trebuie s-aud.
Clipa - o întretăiere de ceasuri,
Un du-te-vino exasperant,
Timpul - copil ce nu ucide,
Purtând vinile imaginare ale omului,
Pe banca adevărului, două umbre arse
De timpul vremii însorite
Se caută cu privirea conștiinței.
Pe o altă bancă,
La o infinitate considerabilă distanță
Una de cealaltă,
Umbrele rătăcesc în
O liniște ca de ceas minuscul
Într-o cană încercată de mucegai,
Tot suflul de viață de ieri până azi
În secunda înaripată.
Zborul spre liniște
Într-o după-amiază a nopții,
Odihna lui se
Ea merge de parcă ar avea o fustă lungă
Cu nimic de spus pe ea,
Vrând s-ajungă mersul mai încet decât natura ei de-a fi.
Veșnica impresie că părul nu-i e suficient de lung
O consuma
În
Eram doi promițători într-o gară
Cu iz de nebunie,
Trenurile goneau împinse de dorință,
Am promis că voi fi acolo
Când vei cădea în leșin
Împins de ochii mei în arșiță.
Mi-ai promis o mână
Îmi ceri o exprimare vădit resemnată,
Cu placa bacteriană printre dinți,
N-am dreptul nici măcar la o periuță
Cu literă mare.
Ascuțișul cuvântului taie
În carnea sufletului.
Poezia poartă vina
Obișnuia să-mi acapareze încheietura mâinii
Să-mi arate că mai e loc liber
Pentru speranțe.
Mâna mea mică se scurgea
Printre liniile palmelor lui.
Cafeaua de seară strecoară un paradox
Ironic
Trei versuri pe o coală de două. Două versuri cap-coadă:
„ După-amiezi în parc răsărit din senin
În oază de cătun.”
Al treilea vers, deranjant precum un clovn în parcul cu răsărituri apuse.
Două
Pe marginea sărutului
Stau colțuri
În buzele buzelor împreunate
Sorbindu-și una alteia
Unghiurile ascuțite.
Poartă la infinit dreapta
Ce ne îndreptățește
Să sperăm în paralel
Unul cu
Vrăjitoarea-și încrustează blestemele
În crăpăturile zidurilor,
A pus capac rugăciunilor triste
Ale unei văduve.
Printre biletele cu dorinți și doleanțe
Se află și semnele urii,
Acolo, printre
Mergeam pe lângă zidurile vechi, din care se scurgeau firide gri crăpate-n timp. Varului i s-a închis culoarea de când n-am mai trecut pe aici. Culoarea bălții în care am pășit mai înainte
Plafonul se desprinde încet de fiecare dată când mă bucur că l-am relipit. De fapt, își bate joc de mine. Bine că alții mă respectă! În camera mea trăiesc alături de insecte și viruși ce se