Cozneac Lorena

Există două stilouri. Un stilou ce scoate fum fără miros... Celălalt stilou nu scoate fum. El pufăie cerneală. Această cerneală intră în deschizăturile foii și caută intrările secrete, ascunse

Lumina ce se întinde Dimineața la trezire, Lovește puternic în geam, Traversând granița cu întunericul. Atinge fiecare lucru, din curiozitate Deschide ochii celor ce dorm Și le prezintă

Plutește în aer o boală generalizată. Pe lângă asta, cred ca încep Să fiu eu însumi și nu mă deranjează. Plutește în aer o boală Cu gust de contemporaneitate, Câte locuri, câți oameni, Atâtea

Când îmi voi scrie vina Ce-alunecă pe fapte, Surâsul din păcat Păstrător de mari umbre masculine. Fără fireasca părere de rău, Suspendat corpul Pendulează Între da și nu, Actul se naște

Necugetat să fiu de tine Luându-mi vina drept simțire, Păstrează facerea de bine Pe-a marelui suspin adânc. Ajuns la moartea tristei vine Mai merg puțin până la tine, S-ajung în drumul

Azi m-am hotărât să scriu. Despre panorama săracă ce se întinde dincolo de geamul meu cuprinzând o grădină moartă și patru pisici petrecându-și timpul liber plimbându-se prin copaci, despre scaieții

Trandafir mort pe caldarâm De vise-n agonie, Stafie-n noapte Lângă geamul meu. Pornit e vântul, Pus pe șoapte mari. Zi- nu tăcere. Plânge lumânarea.

Tăcut atârn doar de-o țigară, Sting lumina ca să nu mă văd Umbră prin perdea albită de noi seninătăți, Soare născut din singurătate. Speranța m-a mințit cu ironia unui

Te scriu cu cer Și-ți las lumina lui. O dungă se prelinge-n zori Peste. Doar îți cunoști formele În culori Și sentimentele în Neajunsuri. Totuși, n-ai să să vezi niciodată Cât de aproape

Să-mi spui cum fumul se înalță în secunde Atunci când se închide în tine. Apusul de alaltăieri E-n timp, minciună Și plecare. Din ieri, a mai plecat un vis, Un sfert s-a mai desprins

Tu taci in necuvântul tău Și-mi spui ce trebuie s-aud. Clipa - o întretăiere de ceasuri, Un du-te-vino exasperant, Timpul - copil ce nu ucide, Purtând vinile imaginare ale omului,

Pe banca adevărului, două umbre arse De timpul vremii însorite Se caută cu privirea conștiinței. Pe o altă bancă, La o infinitate considerabilă distanță Una de cealaltă, Umbrele rătăcesc în

O liniște ca de ceas minuscul Într-o cană încercată de mucegai, Tot suflul de viață de ieri până azi În secunda înaripată. Zborul spre liniște Într-o după-amiază a nopții, Odihna lui se

Îmi ceri o exprimare vădit resemnată, Cu placa bacteriană printre dinți, N-am dreptul nici măcar la o periuță Cu literă mare. Ascuțișul cuvântului taie În carnea sufletului. Poezia poartă vina

Trei versuri pe o coală de două. Două versuri cap-coadă: „ După-amiezi în parc răsărit din senin În oază de cătun.” Al treilea vers, deranjant precum un clovn în parcul cu răsărituri apuse. Două

Vrăjitoarea-și încrustează blestemele În crăpăturile zidurilor, A pus capac rugăciunilor triste Ale unei văduve. Printre biletele cu dorinți și doleanțe Se află și semnele urii, Acolo, printre

Mergeam pe lângă zidurile vechi, din care se scurgeau firide gri crăpate-n timp. Varului i s-a închis culoarea de când n-am mai trecut pe aici. Culoarea bălții în care am pășit mai înainte