Cozneac Lorena

Caută-mă acolo unde nu sunt - Sigur nu mă vei găsi- Crezi în priveliștea numită ’mâine’? Nu mă regăsesc în ea. Intră în adâncul apelor sticloase, Caută doar de ieri rămase

O mică romanță în suflet de copil, Un mare sentiment de încercat Când visul de azi-noapte-mi spune Că am să mor de tânără, Înecată de dureri ale sufletului

Îmi ceri o exprimare vădit resemnată, Cu placa bacteriană printre dinți, N-am dreptul nici măcar la o periuță Cu literă mare. Ascuțișul cuvântului taie În carnea sufletului. Poezia poartă vina

Sunt sclavă a gândurilor mele, A imaginației bolnave, A atâtor fire de film țesute. Să vreau și să nu pot Să nu visez, Urc pe un sentimentalism Abrupt de felul lui, Mă împiedic de tine Și te

Ce necuprindere cu mintea simți? Lumină blândă se arată. Dincolo, în șoaptă simplă Te înțeapă Pentru că nu e un vis. Dar dacă m-ai crede pe cuvânt! Că e putere

Tu taci in necuvântul tău Și-mi spui ce trebuie s-aud. Clipa - o întretăiere de ceasuri, Un du-te-vino exasperant, Timpul - copil ce nu ucide, Purtând vinile imaginare ale omului,

În fumuri arzânde, Plecând prin locuri, Puteam mai sta Și mâine-n doruri... În doruri ce ard Acelea pe care nu le pot atinge Când mă gândesc Cum mi se stinge Timpul.

La o așa zisă inspecție pictorul începe zugrăvirea unui tablou. Din acea primă inspirație,puțin distras totuși de la ea, pentru că urmărea cu privirea apusul tot mai sângeriu, creează

Necugetat să fiu de tine Luându-mi vina drept simțire, Păstrează facerea de bine Pe-a marelui suspin adânc. Ajuns la moartea tristei vine Mai merg puțin până la tine, S-ajung în drumul

Stelele care cad sunt repuse pe picioare Pentru cursul obișnuit al vieții Pentru că lumile viitoare așteaptă aceeași muritori Luându-i drept nemuritori Din lipsă de ocupație. E grav atunci când

Plutește în aer o boală generalizată. Pe lângă asta, cred ca încep Să fiu eu însumi și nu mă deranjează. Plutește în aer o boală Cu gust de contemporaneitate, Câte locuri, câți oameni, Atâtea

Pe banca adevărului, două umbre arse De timpul vremii însorite Se caută cu privirea conștiinței. Pe o altă bancă, La o infinitate considerabilă distanță Una de cealaltă, Umbrele rătăcesc în

O liniște ca de ceas minuscul Într-o cană încercată de mucegai, Tot suflul de viață de ieri până azi În secunda înaripată. Zborul spre liniște Într-o după-amiază a nopții, Odihna lui se

Obișnuiam să vând vise Încărcate cu cele mai suave sentimente. Le dădeam pe bani marunți- un chilipir, Până ce în imensitatea unei nopți Cei ce le aveau deja le risipeau, Iar ele se întorceau

Vine peste tine, Te dărâmă... Îți violează intimitatea, Îți citește gândurile, Te înspăimântă. Te coboară la un nivel josnic Și-ți spune că ești nimic,

Ieri am cumpărat niște E-uri de la market, Le-am uns pe pâine Și le-am băgat în mine. Brusc, am devenit altcineva Și mă schimbam la intervale considerabile. Ai mai pomenit Fată- Frumoasă pe

Ziua de miercuri a fost una foarte normală. Ultima oră aveam română când la ușă a apărut și poliția, si jandarmeria și toți mascații din lume, de parcă l-ar fi răpit careva pe președintele

În zona crepusculară Incapabilii emoțional Se mecanizează odată cu Mersul unei mașini, Hurducăiesc din rărunchii Inteligenței lor Când văd două mâini Lipite pe stradă.