Costel Stancu

Joc șah împotriva mea, Celălalt. Pătratele albe sînt leagăne, pătratele negre, morminte. Piesele au îmbrăcat haine de gală, ceasul măsoară distanțe, nu timp. Uneori fac mutări pe care

miezul verii un cîine aleargă după mașina cu gheață oamenii împing de la unul la altul aerul fierbinte al zilei - un mort străin pe care nu vrea să îl îngroape nimeni, o capră linge

Cînd ai plecat ai stricat cuibul rîndunicii, ai strivit șarpele casei, ai înțepenit roata fîntînii, ai atîrnat pisica de clopot de durere, mamei i s-a încurcat firul pe

Lins ai fost de limba morții înainte de-a te naște - cel ce vine-n cel ce pleacă, muritor, se recunoaște. Soarta, harnica-i suveică, printre ițe și-o strecoară, ce s-a împletit cu

Fățarnic e sfîrșitul. Îl așteptai altfel, mai pe ascuns vederii, în surdină? Ei au urzit în preajmă-ți o țesătură fină și țeapăn stai în fire ca degetu-n inel. Zadarnic iei

Nu scormoniți degeaba, m-am închis în norul ce-l purtați cu voi – sicriu – prin nopțile cu felinar tîrziu și lacăte cu chei pierdute-n vis. Am fost mereu rătăcitorul fiu. legat

Zadarnic, azi, ți-ai rînduit să mori. Mireasa-ți Moarte dusă e de altul, la un altar săpat, adînc, în nori, unde slujește, însuși,el, Înaltul. Cu ce-a momit-o, pe furiș, alesul; ce

E dimineață. Mă ascund într-un pepene verde. Prevăzător, am rezemat o scară de cer. Adie vîntul, pisica își trăiește a noua viață, clopotul trenului răsună pe viaduct. Un

Stăm la masă cu creioane în mîini. Dumnezeu așează între noi o foaie de hîrtie. Sîntem mai nedumeriți decît după alungarea din Rai. Nu știm dacă e dar ori pedeapsă. Albul e rece,

curge vinul, punem vițelul cel gras la proțap. nimeni nu își mai toarnă cenușă în cap. ne iubim fără noimă apocaliptic și laș. soarele și luna răsar împreună peste oraș. zadarnic cel

el ademenește cuvintele în afara hîrtiei apoi se preface că le uită acolo dar cuvintele - aidoma puilor de cățea pe care îi arunci în prăpastie – se întorc și îi mușcă

prizonieri pe o corabie în largul mării el cîntă la ghitară ea dansează mișcările ei ard ochii ca sarea mateloții rîd aplaudă se închină la buricul femeii cum la Steaua

Vine o vreme cînd fiecare își încuie, pe dinafară, mormîntul. Înghite cheia și pleacă în prima lui călătorie adevărată.

îmi amintesc au venit străinii au răscolit satul ne-au strîns pe toți la un loc unde sînt comorile voastre cele pe care se spune că joacă focuri au vrut să știe aici! au răspuns bătrînii

E liniște pe țărm, privesc norii, poate sunt fericit Apoi vii tu, femeie. - vîntul umflă, rușinat, poalele unei rochii de spumă – Mi-e teamă, nu mă pot împotrivi, ne iubim

O să prind poștașul și o să îi ard toate scrisorile. La sfîrșitul zilei, vîntul o să bată din poartă în poartă împărțind fiecăruia dintre noi cîte un pumn de cenușă.

Vei încerca mereu să-ți înșeli moartea. Uneori, ea te va răsfăța cu această iluzie, discretă, ca respirația unui mugur. De teamă, te vei înstrăina de propria-ți inimă - obiect uitat în

Am dreptul de a nu scrie nimic! Tot ce scriu va fi folosit împotriva mea. Însă nu mă pot opri nu mă pot opri deși știu că pînă la sfîrșit cuvintele - nemulțumite că nu le-am

ea se tăvălește în păru-i lung ca o cățea udă în praful drumului vreau să i-l tai să-și piardă puterea să o pot părăsi să rămînă singură și neputincioasă sub talpa de sclavă fugară a

Am găsit, printre straturi, cheile de la iatacul prințesei. Cu ce am greșit, Doamne? Sînt un biet grădinar. Nu am cal, armură, coif, nu vin de departe. Lampa din fereastră nu mi-a făcut

Demult, credeam că stelele căzătoare sînt stropi de lapte picurați de pe boturile puilor de lup. Mi-ar fi fost teamă să-i întîlnesc, dar seara, în așternuturile calde, mă jucam cu ei,

„Să nu ne temem! striga nebunul (înțeleptul?) orașului. Ieșiți din case! Nu lăsați sufletele să tremure în voi ca monedele false în cutia milei.” Bărbatul sta în mijlocul

Seara, după ce se așează oftatul în piept și ochii pisicilor se fac mari, începe să-mi fie dor de mine, Celălalt, ca de un străin asupra căruia – vai! – ori de cîte ori se apropie, asmut

Aprind foc la vizuina inimii mele. O pîndesc cu pușca la ochi. Ea șovăie să mă înfrunte, caută alte ieșiri, însă eu, înainte, i le-am astupat. Liniște de piatră, semn că știm unul de