Poezie
Lupta
1 min lectură·
Mediu
Aprind foc la vizuina inimii mele.
O pîndesc cu pușca la ochi.
Ea șovăie să mă înfrunte, caută alte ieșiri,
însă eu, înainte, i le-am astupat.
Liniște de piatră, semn că știm unul de celălalt.
Inima mea e însfîrșit încolțită.
Am hăituit-o îndelung, m-a tot amăgit:
stătea în cătarea puștii, cuminte,
cînd apăsam trăgaciul se făcea nevăzută.
Acum nu mai are încotro, trebuie să mi se predea
ori să lupte. Aștept. Se înnoptează, un nor
îmi picură, în creștet, ținîndu-mă treaz.
Aud o bubuitură în cer:
inima mea s-a hotărăt să mă înfrunte!
Închid ochii și trag. Glonțul
se rătăcește în neliniștea firii. Am sînge
pe piept sau visez? Cine a făcut acest tunel
alb în noapte, pe unde sufletul își găsește scăparea?
Adînc de tăcere, nici un cuvînt nu mișcă frunzișul,
focul își întinde oasele și adoarme. Vreau să plec
și nu pot. În piept, o bătaie firavă,
un schelălăit subțire:
de azi încolo voi fi
puiul neînțărcat al inimii mele!
001110
0