Mă numesc Dan și am 26 de ani. Știu, poate părea o vârstă cam fragedă pentru un criminal dar eu de bună-seamă că asta sunt, în opinia voastră, și nici nu-mi pasă că mă judecați astfel. Cei ajunși
Plouă.
Plouă.
Plouă.
Rouă
divină
se cerne
fin,
peste
suflet,
peste
venin.
Du-te durere,
cu apă
cu tot !
Vino
potop !
Șuvoaiele
să spele
noroaiele,
puhoiul
să
Eu sunt ce sunt și nu dau socoteală nimănui
De ce mi-i vorba și purtarea de Tahui,
De ce glumesc mereu și nu mă tund
Și nu accept să-i ling pe alții-n fund.
Adeseori îmi caut în băutură
Lipsa Ta din mine, Doamne,
mă tot doare, mă tot arde.
Căci nu mi Te-ai arătat
ca altora, Dumnezeu!
Osândindu-mă să fiu ateu.
Și tot mereu m-ai blestemat
să-mi pun întrebări neîncetat
și
Pe străzi, mașini monstruoase excavează oasele străbunilor.
Vulturii morții, singurele păsări rămase, ciugulesc ochii viitorului
și ficații celor răstigniți.
Cete de drogați își injectează în vene
Dacă intru înlăuntrul meu
și mă străduiesc îndeajuns
pot simți cum mi se scurge
timpul prin sânge,
secundă după secundă.
Mă simt atunci ca o clepsidră umană
în care viața se surpă
insesizabil
Nu știu dacă ați cunoscut vreodată tipul cârcotașului tânăr, pretins specialist în ale scrisului. Este cel care, de fiecare dată când ți se adresează, îți amintește ce și cât a citit el, aproape tot
Pasăre albastră cu aripile frânte,
Pasăre albastră cu ochii de zeu,
Pasăre albastră ce plânge și cântă
Și trage să moară lângă umărul meu.
Pasăre albastră, bolnavă de soare,
Bolnavă de
Vine o vreme când intuim adevărul
și sângele se acrește în noi.
Vine o vreme când melancoliile și iubirea
se transformă-n puroi.
Vine o vreme când munții nu ne mai plac,
când apa-i
Tu taci.
Eu tac.
Doar respirația
mea și-a ta
trădează viața
ce cutreieră
în noi
ca un puhoi
de dorinți
fierbinți.
M-atingi…
Te ating…
Mă simt
hulpav
de carnea ta,
de inima-ți
Miroase a câini alergând prin parc
Și a galben de frunze strivite,
Miroase a asfințit de toamnă, a cald,
A iubiri împlinite.
Au ieșit îngerii la plimbare pe străzi
Și mă privesc cu ochi
Am ajuns lanterna roșie a poeziei românești.
Privesc și mă mir,
citesc și nu înțeleg.
Minunate versuri! exclam.
Dar sensul!?
Unde e sensul?
Ori sunt prea tânăr,
ori prea bătrân pentru poezia
Cine poate oare înțelege
tot ce se petrece în sufletul unui om?
Cine poate oare înțelege
că tăcerea nu înseamnă întotdeauna uitare,
iar liniștea nu poartă echivalentul însingurării?
Ah, dacă ai
L-au descoperit într-o zi,
spânzurat în pădure.
Cei care l-au găsit
au spus că era un înger sublim.
Atât de frumos,
cu ochii mari, albaștri,
larg deschiși,
cu aripile moi și dureros de
Cam de două zile întruna
Ploaia-mi macină trotuarul.
Singur iar, privesc afară
Și-mi înec în vin amarul.
Jos, în stradă, fețe ude
Trec spre neștiute locuri
Iară ploaia de noiembrie
Roade
Să nu-mi vii în noaptea asta, iubito!
Lasă-mă așa cum sunt:
Mâhnit și gol
Ca un loc de mormânt.
Lasă-mă să beau, să mă îmbăt
Ultima noapte în viață.
Și-apoi să dorm și să tot dorm
Mâine
La bază am așezat speranța.
Speranța că tu exiști
și că eu, cândva, am să te întâlnesc.
Apoi am adăugat credința.
Credința că viața poate fi frumoasă,
că putem fi fericiți
și că nu ne irosim
Cuvintele!?
Ce pot spune cuvintele?
Pot cuprinde ele
sentimentele mele
și dorul de care
sunt preaplin?
Pot cuprinde ele
ochii tăi și setea lor de senin
sau ochii mei,
scăpărând
Inima mi-e un curcubeu,
în sânge îmi răsar orhidee,
plâng cu lacrimi de lapte
și-n loc de salivă am miere.
Pielea îmi miroase a roze,
în ochi îmi ard galaxii,
sufletul e beat de
Orașul e la fel:
oameni, mașini,
pietre, oțel,
stres, sudoare,
ocări, deznădejde,
speranță
și putoare de gânduri.
Printre toate, eu:
muncitor, student,
bătrân și copil,
credincios