Cosmin Soameș

Mă numesc Dan și am 26 de ani. Știu, poate părea o vârstă cam fragedă pentru un criminal dar eu de bună-seamă că asta sunt, în opinia voastră, și nici nu-mi pasă că mă judecați astfel. Cei ajunși

Plouă. Plouă. Plouă. Rouă divină se cerne fin, peste suflet, peste venin. Du-te durere, cu apă cu tot ! Vino potop ! Șuvoaiele să spele noroaiele, puhoiul să

Eu sunt ce sunt și nu dau socoteală nimănui De ce mi-i vorba și purtarea de Tahui, De ce glumesc mereu și nu mă tund Și nu accept să-i ling pe alții-n fund. Adeseori îmi caut în băutură

Lipsa Ta din mine, Doamne, mă tot doare, mă tot arde. Căci nu mi Te-ai arătat ca altora, Dumnezeu! Osândindu-mă să fiu ateu. Și tot mereu m-ai blestemat să-mi pun întrebări neîncetat și

Pe străzi, mașini monstruoase excavează oasele străbunilor. Vulturii morții, singurele păsări rămase, ciugulesc ochii viitorului și ficații celor răstigniți. Cete de drogați își injectează în vene

Dacă intru înlăuntrul meu și mă străduiesc îndeajuns pot simți cum mi se scurge timpul prin sânge, secundă după secundă. Mă simt atunci ca o clepsidră umană în care viața se surpă insesizabil

Pasăre albastră cu aripile frânte, Pasăre albastră cu ochii de zeu, Pasăre albastră ce plânge și cântă Și trage să moară lângă umărul meu. Pasăre albastră, bolnavă de soare, Bolnavă de

Vine o vreme când intuim adevărul și sângele se acrește în noi. Vine o vreme când melancoliile și iubirea se transformă-n puroi. Vine o vreme când munții nu ne mai plac, când apa-i

Tu taci. Eu tac. Doar respirația mea și-a ta trădează viața ce cutreieră în noi ca un puhoi de dorinți fierbinți. M-atingi… Te ating… Mă simt hulpav de carnea ta, de inima-ți

Miroase a câini alergând prin parc Și a galben de frunze strivite, Miroase a asfințit de toamnă, a cald, A iubiri împlinite. Au ieșit îngerii la plimbare pe străzi Și mă privesc cu ochi

Am ajuns lanterna roșie a poeziei românești. Privesc și mă mir, citesc și nu înțeleg. Minunate versuri! exclam. Dar sensul!? Unde e sensul? Ori sunt prea tânăr, ori prea bătrân pentru poezia

Cine poate oare înțelege tot ce se petrece în sufletul unui om? Cine poate oare înțelege că tăcerea nu înseamnă întotdeauna uitare, iar liniștea nu poartă echivalentul însingurării? Ah, dacă ai

L-au descoperit într-o zi, spânzurat în pădure. Cei care l-au găsit au spus că era un înger sublim. Atât de frumos, cu ochii mari, albaștri, larg deschiși, cu aripile moi și dureros de

Cam de două zile întruna Ploaia-mi macină trotuarul. Singur iar, privesc afară Și-mi înec în vin amarul. Jos, în stradă, fețe ude Trec spre neștiute locuri Iară ploaia de noiembrie Roade

Să nu-mi vii în noaptea asta, iubito! Lasă-mă așa cum sunt: Mâhnit și gol Ca un loc de mormânt. Lasă-mă să beau, să mă îmbăt Ultima noapte în viață. Și-apoi să dorm și să tot dorm Mâine

La bază am așezat speranța. Speranța că tu exiști și că eu, cândva, am să te întâlnesc. Apoi am adăugat credința. Credința că viața poate fi frumoasă, că putem fi fericiți și că nu ne irosim

Cuvintele!? Ce pot spune cuvintele? Pot cuprinde ele sentimentele mele și dorul de care sunt preaplin? Pot cuprinde ele ochii tăi și setea lor de senin sau ochii mei, scăpărând

Inima mi-e un curcubeu, în sânge îmi răsar orhidee, plâng cu lacrimi de lapte și-n loc de salivă am miere. Pielea îmi miroase a roze, în ochi îmi ard galaxii, sufletul e beat de

Orașul e la fel: oameni, mașini, pietre, oțel, stres, sudoare, ocări, deznădejde, speranță și putoare de gânduri. Printre toate, eu: muncitor, student, bătrân și copil, credincios