Poezie

Și îngerii se sinucid, nu-i așa?

2 min lectură·9 septembrie 2003

Mediu

L-au descoperit într-o zi,

spânzurat în pădure.

Cei care l-au găsit

au spus că era un înger sublim.

Atât de frumos,

cu ochii mari, albaștri,

larg deschiși,

cu aripile moi și dureros de albe,

inerte atârnând spre rădăcina bătrânului arbore.

Era un înger frumos,

pe care moartea nu reușise să-l atingă,

să-i urâțească trăsăturile

sau să-i încrusteze pe chip

ridurile pământului.

Și totuși, era un înger lipsit de suflare,

un biet înger spânzurat la margine de drum,

blând legănat de vântul primăvăratic.

Și lumea s-a întrebat, firesc,

de ce-a murit?

Unii șopteau ceva de o crimă,

comisă cu sânge rece de cineva

pe care nimeni nu îl numea

poate pentru că nu îl știau, sau poate de frică.

Alții ziceau că iubirea e de vină,

că îngerul s-a îndrăgostit

și dragostea, precum se știe,

e câteodată un sentiment peste putință de suportat

chiar și pentru îngeri.

Alții spuneau însă că el

și-ar fi pierdut speranța,

că ceva s-a întâmplat în lume

sau în ceruri,

ceva neobișnuit, de care îngerul a aflat,

ceva atât de îngrozitor

încât l-a făcut să-și piardă rațiunea de a exista,

l-a făcut să-și piardă credința.

Multe se mai spuneau despre sinucigașul

cu aripi moi și chipul frumos

încât lumea a avut ce discuta

mult timp de atunci înainte.

Până l-a uitat...

Au trecut anii

și totul ar fi rămas așa,

acoperit de plăcuta uitare

dacă ieri seară, la capătul orașului,

vecinii n-ar fi descoperit cadavrul unui bătrân

spânzurat în biblioteca sa.

Era un bătrân filozof

apreciat și iubit în oraș,

care murise, iată, prostește,

nelăsând în urma sa decât o bucată de hârtie

unde scria că s-a sinucis

fiindcă a aflat de ce,

cândva, demult,

un înger pe nedrept uitat

și-a pus ștreangul în pădure,

la margine de drum.

Atunci, oamenii au zâmbit malițios

spunând că filosoful, pesemne, se țicnise.

Și au râs la înmormântarea lui de azi.

Și și-au făcut planuri pentru mâine.

Și s-au culcat liniștiți...

Dar ce-mi pasă mie, de fapt?

Toate acestea sunt lucruri atât de minore acum,

când unica mea dorință

e să îmi strâng cât mai bine

nodul la gât.

033.549

Despre aceasta lucrare

Autor: Cosmin Soameș
Tip: Poezie
Cuvinte: 350
Citire: 2 min
Versuri: 67
Actualizat: 28 feb. 2026

Cum sa citezi

Cosmin Soameș. “Și îngerii se sinucid, nu-i așa?.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cosmin-soames/poezie/51054/si-ingerii-se-sinucid-nu-i-asa

Comentarii (3)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

VG Vlad Gândilă✓10 sept. 2003

Intr-adevar, m-a impresionat. Bine tintit, bine ajuns la tinta. Nu m-am prins insa daca e protest sau izbavire (sau si una si alta)

Distincție acordată

GA Geta Adam✓10 sept. 2003

\"Toate acestea sunt lucruri atât de minore acum,
când unica mea dorință
e să îmi strâng cât mai bine
nodul la gât\"

Poate ca e putin prea lunga, poate ca mi se pare. Scrii insa foarte lejer, am observat asta si la celelalte texte. Imi place asa ca o sa revin. Steluta e pentru inger:)

GP Gheorghe Aurel Pacurar✓11 sept. 2003

Era atat de sexi, in pozitia ei nefireasca, cu fustita aceea aruncand unghiurile coapselor ei sublime - da zic sublime si ma respir o clipa ci coada ochiului langa imaginea lor de pe retina - ca am trecut mai departe abuzand de frumusetea aceea expusa intr-o statie de metro - Stadtmitte cred - intr-o apropiindu-se noapte de graba si lumini vandute deja de cu alte amintiri...recente, dureros de recente...lumea trecea grabita si ea vorbea intr-o germano-rusa-ploneza cred - am aflat mai tarziu - despre gustul pe care-l simt ingerii in momentul coborarii din sperante catre resemnare...Apoi au venit elegantii politisti nemti - ein schoenen guten abend meine frauen und herren - si ea s-a ridicat - exact sprijinindu-si ochii aia imensi in ochiimei perfizi si perversi - si a inganat, ascunzand cutia de bere la spate - un Entschuldigung...Apoi a venit la mine, m-a luat de brat si mi-a zis sa mergem undeva unde sa-mi spuna ce lumina am in ochi...Avea aerul lung si apasat al ingerului tinand aripile deasupra secundelor...Ne-am zarit o secunda luminile din ochi si am ras...Unde mai suferi ingerule mi-a zis? In ce limba si-n ce vreme, mi-a adancozidit ochii? Avera un miros de tamaie genunchioasa si era - marturisesc - enorm de frumoasa...A plecat strangandu-ma de mana si imbratisandu-ma strans - ca sa nu fie dubii - si mi-a zis : suferinta ta merita undeva in viitor! Nu este degeaba! Si mi-a ingerescozambit...Nici n-am aüpucat sa-i spun ca El o iertase deja...si ca va veni vremea mangaierilor pe care si le dorea si mai ales...pe mama sa...insa cred, din strengareasca fericire cu care mi-a bagat mana in par, ca stia...