Corina Gina Papouis

cînd ți-ai ucis premeditat idealurile iar sufletul îți este gol o cameră nemobilată în care nu mai ai nici măcar un gînd pe care să stai nu-ți rămîn decît două alternative: să te strecori

o masă rotundă fețe vagi fum dama de pică din pachetul de cărți se-ntreabă dacă va fi mîna lui norocoasă dama de caro/ treflă/ inimă roșie se-ntreabă același lucru în același

te foiești incomod tăcerea mea știe minciuna ți-aleargă nebună prin cap, dintr-o tîmplă într-alta un glonte gata să penetreze explicații mute aerul un beton moale, curge, încheagă umple

concertul din mine poartă numele tău fiecare notă se topește sub cupola inimii apoi se prelinge foșnind decadent înspre coapse și așteaptă mărul din care voi mușca este

dimineața asta nu schimbă nimic ești același aeroport spațios cu duty free și pistă aglomerată din tine nu voi pleca niciodată ușor decît cu o moarte în suflet decolînd cu pleoapele

afgane, uite ce mișto e afară! vino să ne iubim pe lire sterline în Greenwich Park sub stejarii liberi și groși vom face copii cu ochi albaștri ca marea nordului îi vom învăța să joace șotron pe

mă deșurubez precum un raft de Ikea ansamblat greșit nu mai pot ține nimic nici cărțile nici speranțele și hărțile lumii cineva de sus va observa acest dezastru cum pământul alunecă pe axă la

este atîta liniște între noi pînă și inima se oprește din cînd în cînd să asculte dacă mai trăim așteptarea a devenit un culoar îngust prin care gîndurile noastre se furișează tiptil în

indiferența ta mă dizolvă încet sînt o tabletă efervescentă uitată neglijent într-un pahar cu apă gîndurile mele cu ochi verzi sculpteză neobosit, cu mîinile goale zeițe fragede cu picioare

m-am străduit atît de mult să duc o viață normală încît am ajuns să-mi pronunț numele de familie cu un oarecare accent într-o limbă peltică întreb în fiecare dimineață cît e ceasul dar

eu o iubire ltd nisip între degete albastru fără maluri o lume cu pelicula ruptă joc de cuvinte în culori rănite fragmente și ce le mai poate uni speranțe cu privirea întreruptă

arăți bine cînd nu știi că ești iubit îți atîrnă gîndurile în șuvițe rebele sub frunte brațele îți pornesc altfel din trup mai îngerește și fără să vrei oftatul ți-e mult mai sincer îmi

nu mai crede nimeni în zori de zi ori în apusuri gri-ul lor are același efect de seră traficul - același miros de bani norii stau și ei atîrnați neatent de-o sîrmă ghimpată de care nu mai trage

sunt un pahar cu apă în mâinile tale spre care dai din cap și te uiți mă clatin între pereții de sticlă după cum visezi mă legăn după cum respiri iubești și urăști șoldurile mele sunt dansul

Londra. 19.45 GMT. Începe să se lase ceața. John îl întîlnește pe Steve în Cutty Sark. John este avocat. Steve nu e. Dungile de pe costumul lui John sînt late, în ton cu bleumarinul