șters

Rilke îi zicea tânărului student să scrie numai dacă simte nevoia imperativă să scrie, dacă simte că nu poate trăi fără scris. Ceea ce scrii tu nu denotă acest lucru. Mai degrabă vrei cu tot dinadinnul să pui ceva pe hârtie, numai pentru a pune ceva. E un fel de demonstraţie pentru ceilalţi, nu ceva natural. Vorbesc, referindu-mă doar la anumite texte, fiindcă ai şi texte puternice, în care simt zbuciumul interior, în care simt că eşti în căutarea răspunsurilor cele mai profunde. În textul acesta, nimic special. Uşor, de suprafaţă şi siropos. Poate că a venit din inerţia altor texte mai bune, dar e diluat rău dpdp ideatic şi expresiv. Poate că uneori e mai bine să citeşti şi să laşi scrisul. Să faci acumulări. Iar atunci când te va durea ceva sau te va frământa ceva, poezia va bate ea cu ciocul în colivia pieptului tău, spunându-ţi că vrea să iasă afară. Nu mi-a plăcut nici faptul că la alte poeme îţi explici textele sau te cerţi cu cititorii. Poţi explica o tehnică, dar nu explica sensuri, idei. Nu te demistifica. De multe ori, pe site-ul ăsta, când cineva se simte atacat, se pune pe explicat. Poezia valoroasă nu necesită explicaţii din partea celui care o scrie. Poetul care o scrie nici nu trebuie să ia parte la discuţie. Poate mulţumi pentru păreri şi atât. Sau poate mulţumi pentru mici corecţii, dacă există. Concluzia? Nu mi-a plăcut. După primele două versuri, aş fi vrut ceva deosebit. Puternic şi inedit. Nu există. Dar poate că altcuiva îi va place acest text.

Se spune că libelulele sunt considerate a fi insecte aducătoare de noroc, că simbolizează schimbarea, visarea, transformarea, armonia și puritatea. Aceste aspecte au fost bine menţionate de Leo în textul său, iar folosirea diminutivelor nu e deloc întâmplătoare, încercând să me apropie mai mult de personaj, să simpatizăm cu el, să-l îndrăgim. Dar o libelulă, prin zborul susţinut de aripile sale fragile, înseamnă şi curaj, puterea de a răzbate, de a călători, chiar dacă riscul căderii există. Pănâ şi merelor le este frică să cadă, spune Leo, întărind această idee. Schimbarea, transformarea, sugerată încă din titlul, ca un adevăr pe care trebuie să-l înfruntăm, are de-a face şi cu modificarea trupului, nu numai cu maturizarea psihică. Un adevăr care ne frustrează, făcându-ne să tragem o înjurătură, de unde şi pişatul zilei de ieri. Dar trebuie învăţat şi acest lucru, e ca mersul pe bicicletă, se învaţă mergând, căzând, julindu-ţi genunchii. Textul pare a fi, per ansamblu, o dedicaţie adresată unei fiinţe dragi. Leo ne arată cum este el în relaţia cu această fiinţă, e probabil partea cea mai frumoasă din el. Probabil că şi el ar vrea, ca şi alţi părinţi, ca această minunată şi angelică creatură să rămână la gradul acela de sfinţenie şi puritate pe care îl au copiii, dar, viaţa înseamnă schimbare. O continuă schimbare. Nu trebuie să fii mare expert pentru a pătrunde acest text, mai ales atunci când ai trăit sau trăieşti lucrurile prin care trece autorul. Dacă e ceva doar imaginat, poate sugera o forţă empatică deosebită, dar eu cred că e ceva trăit.

primele doă strofe. Cursiv, curat, melancolic, rime bune, chiar dacă nu sunt de gradul 1 mereu. Ultimele două versuri din strofa a treia sunt forţate. Rima la străbătui e forţată, ca să dea bine cu gutui. Aş fi mers pe ceva de genul: nu anotimpul care-n păr ţi-l pui. La primul vers din strofa a patra se rupe ritmul. Şi strofa înteragă, per ansamblu, suferă. Cred că poemul mai poate fi cizelat, ca să iasă perfect!

Începi foarte bine, prima strofă este foarte reușită. Pleci de la acel pământ galben, simbol al aridității, care îmbie și la melancolie, apoi fluturii care mimează bătaia valurilor e o reîntoarcere în timp, către origine, marcată și spusă cu delicatețe. Să nu uităm că fluturele e și simbol al sufletului în multe culturi. Mai departe vorbești de întâmplări, hazard, drum și realcătuire. Chiar și de evoluție, transformare, dacă ținem cont de solzi. Totuși, nu prea văd un tot unitar în acest poem, cu toate că tu rezumi totul la țărâne. Nevoia ta de a filosofia cu orice preț mă îndepărtează de ceea ce am simțit în prima strofă. Pasiunea ta pentru construcție și deconstrucție diminuează efectul poemului. Devii steril dpdv al emoției. Știi vorba aceea, prea multă filosofie strică.

Elementul de forță al acestui poem îl reprezintă primele 3 versuri. O imagine sensibilă și sugestivă: Împing în aripi / Ca și cum aș ciupi / Corzile harpei. Cred că era suficient doar atât în prima strofă. A doua strofă este redundantă, complicată. Vreți să spuneți prea multe. Aș păstra de acolo smulgerea din adâncul inimii și l-aș pune înaintea celor 3 versuri mai sus amintite, ca să creez elanul. Aș continua direct cu lumina care se risipește, în buchetul de flori al icoanei, ca să arăt schimbarea planului, apoi aș încheia cu ultima strofă, dar mai simplificată și din care aș scoate surplusul de pronume. Ca o concluzie, mi se pare că vă place să vă complicați inutil în poezie, apelând la prea multe combinații sofisticate. Complicarea asta aduce redundanță, îngreunează lectura, artificializează limbajul poetic. Stiți ce spunea Da Vinci? Că simplitatea este suprema sofisticare.

Primele versuri nu atrag. Prea multe verbe, exprimare stufoasă, geoaie. Ai de ales, să renunți sau să continui. Aleg continuarea, din respect pt autor. De la versul cu străzile, exceptând-l pe cel cu muștele (banal), textul devine din ce în ce mai bun. La moartea călca de-a doua aș căuta o expresie mai rafinată, fără să se piardă sensul. Ultimele două strofe sunt de nota 10. Finalul e chiar cireașa de pe tort. Concluzia e că autorul, în versurile și strofele cele mai reușite, are talentul de a folosi figuri de stil cu impact puternic vizual și emoțional, nelipsind aprofundarea, căutarea și libertatea pe care i-o oferă cititorului de a veni cu propriile sale idei, scenarii, sensuri. E nevoie, per total, doar de mici ajustări stilistice, și nu cred că ar fi greu. În orice caz, am citit cu plăcere.

Ariana, în versul alb, mai ales, stilul nu e ceva definitiv. Un poet își schmbă stilul, se reinventează, experimentează. Poate că la un moment dat se simte mai bine într-o formă sau alta, într-un stil sau altul, dar asta vine ceva mai târziu, nu la vârstă precum a ta. Frica de a fi influențată de lectură are o anumită logică în ceea ce spui, dar lectura face parte din procesul evolutiv al unui poet. Află cum scriu și gândesc alți poeți, află despre ce au scris. Informația asimilată rămâne acolo în tine și te va ajuta să rămâi autentică atâta vreme cât ceea ce scrii pleacă din frământările tale, din spațiul în care trăiești, din contactul cu oamenii care te marchează profund. Vei ști să-ți ți amintești ceea ce ai citit și să te autocenzurezi dacă o idee de-a ta va reitera o idee a altcuiva. Vei spune așa: îmi plac corăbiile astea de cenușă, sună tare fain, dar dacă Blaga a scris despre ele, mai bine renunț și vin cu altceva nou. Te asigur că există noutate în poezie, chiar dacă Eminescu a spus altceva, în alt context. Au apărut atâtea mișcări, atâtea curente, iar evoluția societății, pe toate planurile, și-a pus amprenta și asupra poeziei. Chiar și lexicul, chiar și el se dezvoltă. Apar noi cuvinte, iar poeții, prin licențele lor, prin inventivitatea lor, pot contribui la acest lucru. Da, sentimentele vor fi mereu aceleași, marile teme la fel, dar mereu va exista ceva care se va schimba, fiindcă schimbarea e constanta nostră evolutivă. Și încă ceva. Un om fără amintiri, e ca un poet fără lectură. Nu poți ajunge departe, în viitor, fără să faci recurs la trecutul tău, fără să-ți stabilești repere. Impulsul poeziei e aproape inconștient, e adevărat, dar mintea și lectura intervin la câteva fracțiuni după acel impuls, construind, șlefuind, modelând. Te mai urmăresc, îmi plac discuțiile constructive, civilizate, și m-aș bucura ca acest loc să atragă cât mai mulți oameni care să converseze de această manieră.

Și nici nu simt nevoia să-l analizez, pentru că emoția generată a fost suficientă. Un torent sentimental desprw viața și simțurile unui om, descrise cu măiestrie, cu naturalețe, în care comparațiile folosite se integrează armonios. Poemul curge și transmite, spune și amplifică ceea ce spune, ceea ce este demn de evidențiat.

Nu te regăsesc pe tine, autoarea din alte texte mai sensibile, mai delicate, în acest text care pare scris de altcineva, mai dur, mai masculin. Dar poate că este o altă latură a ta, nu ar fi imposibil. Un fel de Jam session cu bărbatul din tine, acel bărbat fiiind mai dur, mai percutant, mai matur. Acolo unde vorbești de poezia care a fost dată afară în stradă îmi amintești de Gabriel Garcia Montero și de celebra lui carte "Baladă la moartea poeziei". Același stil, același limbaj, subiect asemănător. Evident, noutatea vine din faptul că prezinți peisajul bucureștean, în spirit optzecist, călcând pe urmele lui Cărtărescu. Ca o concluzie, indiferent de cum a luat naștere acest poem, este un experiment interesant, în care se găsesc multe pasaje de poezie pură, de calitate. Aș diminua, în locul tău, nevoia de a epata, prin folosirea exagerată a cuvintelor dure, dar poate că este o stare de moment prin care ai vrut să descrii exact ce te frapează, cu un aer extrem de lucid.

Ceea ce lipsește din acest text este sentimentul, fiorul poetic. Cu toate că versul alb vă acordă libertatea de a vă expune sentimentele fără nicio constrângere, ați scris un text care seamănă cu o frântură de eseu, așezat în versuri doar de dragul formei. Emoție zero, cu alte cuvinte.

Interesant este că tu ne spui că ai postat ceva cu un anume interes, care e dincolo de ce poate gandi toata lumea, deci vii cu o provocare, sa iti citim textul. Parcă ai fi sonetistul Ştefan, la unele aspecte. Primul text, aproape ca ma face sa renunt continuarea lecturii. Un text care nu transmite mare lucru, nu fiindca ai scrie prost, caci scrii bine, esti talentat, ai idei, ci pentru ca tematica abordata de tine plictiseste groaznic cititorul. Sau, cel putin, ma plictiseste pe mine. Moarte, futere, iarba, aceleasi subiecte fumate si rasfumate, la care sa aduga un pic de filosofie si un pic de bautura. Pot accepta platitudinea scrierii tale din primul text ca un preambul pt ceea ce urmeaza. In textul al doilea ridici nivelul: "toate cicatricele mele te roagă să fii a mea pentru o clipă / să împrumute zîmbetul tău, amorțeala". Sau "doar dragostea mea a vizitat stelele și le-a spus să strălucească pe fața ta ca o pudră magică". Elementul de forţă al grupajului este textul al treilea şi, cu puţănă răbadre, cititorul se poate bucura de versuri sugestive de dragoste, în care prabusirea si intoarcerea spre sine, spre izvorul iubiri, da roade. Evidenţiez: "cad în genele tale ca într-o plasă de păianjen" şi "simt cum pielea ta mă absoarbe de parcă devin dintr-o dată o hartă pe spatele altei hărți". Acum nu ştiu ce vei face tu cu comentariul meu şi la cei iţi va folosi, date fiind părerile tale despre ceilalţi, oricare ar fi ei, dar uite că mi-am răpit un pic din timpul meu şi am tratat cu seriozitate textele tale, aşa puţin cum mă pricep eu, cam a mia parte priceperea unui AI.

acel stol m-a indus in eroare, ca, de obicei, pasarile care pleaca in stol fug de frig departe... pentru mine, acel speriate ma duce cu gandul la fuga, nu la ramanere pe loc. Plus ca dupa doua versuri iar vorbesti de frig... Inteleg ce explici tu, ce gandesti, dar parca ar merge aerisit versul ala, eficientizat. Dar poate ca vine si altcineva cu o parere. PS. Si la versurile acelea in care te repeti cu masinile, ar merge si acolo concentrat. Dai impresia ca te lungesti inutil. Nu o spun cu rautate, sa nu ma intelegi gresit.

Iulia, am o nedumerire la acest vers: "Ca un stol de vrăbii speriate care nu au fugit de frig"

Eu ştiu că vrăbiile nu fug de frig, ci stau şi-l îndură, nefiind păsări migratoare. Plus că acel speriate intră în condradicţie cu faptul că nu au fugit. Cred că poţi reface acel vers. Ce părere ai?

ţi-am zis tot ce am avut de zis. Îţi propun să rămâi să să te comporţi respectuos, înspre binele tututor. Fiindcă nu voi mai ajunge niciodată la minus, cum speri tu. Apopo, crezi că dacă mă înjuri şi îţi blochezi comentariile după aceea, mă poate opri să te rog să te comporţi aşa cum trebuie, respectuos, cu bun simţ?

Emilian Pal, nu-mi aduc aminte să fi făcut vreo referire la persoana ta, nici sub propriile tale texte, nici sub textele altora. De la revenirea mea, am comentat texte literare şi voi face acelaşi lucru şi în continuare. Acelaşi lucru l-am făcut şi sub textul doamnei Gela, acelaşi lucru l-am făcut şi sub textul tău. Dacă nu-ţi convin aprecierile mele pe text, problema ta, dar ceea ce scriu nu este doar pentru tine, ci şi pentru alţii care activează pe acest site. Prin urmare, voi comenta oriunde doresc, chiar dacă autorilor le place sau nu le place acest lucru. Dacă există în regulament vreo secţiune care să îmi interzică acest lucru, te rog să-mi arăţi. Şi ca o completare, eu nu voi răspunde atacurilor pe care mi le faci, cu trimiteri patologice şi alte chestii, care încalcă grav regulamentul. Dacă dl. Bogdan Geană sau alţi editori vor considera că meriţi să fii pedespit, e problema lor. Nu mă voi plânge. Şi nici nu te voi ameninţa în vreun fel, nu te voi jigni, nu voi vorbi urât despre tine. Ba chiar te iert. Totuşi, consider că eleganţa, politeţea şi autocontrolul sunt mult mai importante într-un mediu literar, decât răbufnirile şi limbajul insultător. În ceea ce priveşte afrmaţiile tale cu privire la nazism şi ştergerea textului tău, cred că te înşeală memoria. Chiar dacă nu aş vrea să răscolesc lucrurile, ţin să-ţi reamintesc că altcineva te-a acuzat de acel lucru şi tot altcineva a cerut ştergerea textului. Îţi pomenesc iniţialele lui: DV. Eu doar am spus că există un risc acolo şi că ai putea, cu eleganţă, evita acel risc. Însă nu am fost drastic cu tine. În fine, te iert şi pentru dezinformare, e posibil să fi uitat acele lucruri. Într-un final, îţi sugerez să te obişnuieşti cu ideea că nu voi mai pleca niciodată de aici, voi comenta dpdv literar tot ce voi dori şi voi aborda un limbaj respectuos, fără să fac trimiteri la aspecte ce ţin de autori, de viaţa lor personală, de caracterul lor, de comportamentul lor. Sper că am fost foarte clar şi vei aborda un limbaj respectuos şi o atitudine la fel de respectuoasă de acum înainte. Mulţumesc frumos!

adverbul Când este folosit la începutul nor versuri, având rol anaforic. Bacovia folosea genul acesta de repetiţii. Rămâne de văzut dacă Ştefan este la curent cu această tehnică poetică. Pentru unii poate fi abuz de adverbe, pentru alţii poate fi accentuare ideatică şi auditivă.

Emilian Pal, referinţele şi comparaţiile sunt esenţiale atunci când se analizează un text. Un cititor obişnuit poate citi o pastişă, sau mai grav, un plagiat, şi poate fi impresionat, iar dacă nu există cititorul cu bagaj mare de lectură sau criticul care să semnaleze acest lucru, este un fenomen îngrijorător. Nu este cazul de faţă, evident, în care să vorbim de aşa ceva. Mai degrabă de asemănări sau deosebiri stilistice şi ideatice pe care cititorii cu experienţă sau criticii le fac pentru a înregimenta un text, pentru a-l alinia unor tendinţe, stiluri, mişcări, curente, influenţe. Calitatea unui text nu se rezumă doar la emoţie, ci şi la autenticitate. Autoarea de faţă este talentată, are vână, asta se poate vedea de la o poştă, în unele pasaje, în unele poeme. Problema semnalată de mine în acest text este caracterul explicit, în care se dă mură un gură concluzia pe care ar trebui să o deduc eu, ca autor (v. delirul), şi tematica abordată. Dacă ar fi scris un poem exact ca Bacovia, aş fi spus că seamănă cu Bacovia, subliiniind asemănările, dar şi deosebirile. Fiind vorba de o scriitură care seamănă cu a altcuiva, dpdv al subiectului abordat, al tematicii, am vorbit despre asemănări şi deosebiri. Astfel de referinţe pot ajuta orice autor, îl pot trimite spre lucrarea de referinţă. Autorul poate verifica singur asemănările şi deosebirile, îşi poate îmbogăţi bagajul de lectură, stilul, poate învăţa lucuri noi. Lectura suplimentară este menită să ajute, nu să limiteze un autor. Şi, ca o chestie, eu măcar am încercat să intru în text, să îl analizez. Alţii, nu e cazul tău, se rezumă la un singur rând în care aruncă 3-4 adjective, fără să dea niciun exemplu din text, fără să arate că au citit acel text. Ori, un site de literatură, un atelier ca acesta, presupune şi o analiză pe text, nu doar nişte aprecieri superficiale. Eşti de acord cu acest aspect?

iar despre poem, pot spune că transmite. Parcă este o "sculptură fluidă", capabilă să reziste tuturor seismelor interioare şi tuturor pleoscăiturilor. Dar să îi auzim şi pe alţii.

n-ar fi mai bine, domnule George Paşa, în loc de

"cu cât devii mai invizibil pentru ceilalți"

să fie

"cu cât devii mai puţin vizibil pentru ceilalți" ?

Tematica abordată nu este nouă. Am mai întâlnit-o la Jason Reynolds, cu diferenţa că poetul american, în drumul lui lung până jos, foloseşte un limbaj mai percutant, fără să facă abuz de prenume sau nume. El jonglează cu verbele, cu pronumele, cu deducerile, într-un perfect echilibru, dovedind o tehnică impecabilă a expresivităţii în versurile sale concentrate. Şi păstrând şi o mare doză de mister, cu privire la personajele descrise, aflate în dialog. Cred că a învăţat foarte bine cum să poetizeze şi să jongleze cu personajele şi personalităţile lor, avându-l ca model pe Pessoa. Să ne aducem aminte de autopsihografia acestuia. Delirul personajelor, nu este descris, mot-a-mot, ca în poezia dv. Eu, în calitate de cititor, pot să îmi dau seama dacă e delir sau nu, fără să mi se dea mură în gură informaţia. Ca o concluzie, chiar dacă îi lipseşte prospeţimea tematică, poemul are şi o tărie a lui, care pleacă din sentimentele autoarei, din talentul ei de a poetiza, iar lucrul acesta nu trebuie neglijat. Mi-ar plăcea să văd că textele sunt analizate cu mai multă atenţie, cu mai multă profunzime, dar asta cred că ţine de timpul şi abilităţile fiecăruia.