șters

ca e bine sa-ti dai drumul, daca simti nevoie, ma refer, ca sa nu existe confuzii, la framantarea aia din tine, care inseamna poezia pura. Limbajul il poti cizela ulterior, asa cum sugera Adrian. Eu stiam ce e in tine, Adrian a folosit o alta metoda prin care sa-ti dea un sut motivational. Hai, pune-te pe scris si spune mersi pentru cata atentie primesc textele tale.

Aţi urmărit filmul Stăpânul Inelelor: Întoarcerea Regelui Ricky Johnson, stăpânul mămăligilor. Îi mulţumim domnului Adrian pentru stimularea regizorului.

scris de domnul prozator şi poet, Valentin Manus, care merită felicitările mele. O asemănare izbitoare cu un alt poet al acestui site, prin tematica abordată (lumea Bucureştiului, străzile, viaţa mai puţin cunoscută), prin limbajul folosit, dur, percutant, dar din care nu lipseşte fiorul liric, poezia pură. Remarc şi atenţia pentru detaliu, descrierile excelente. Felicitări!

a mai rămas un mea de eliminat, acolo la inima mea

revenin la text, se înscrie pe aceeaşi linie memorialistică, specifică scrierii dv. Doar forma face diferenţa dintre proză şi poezie. Un text foarte curat, fără metafore adânci, scris parcă pentru copilul din fiecare. Numai de bine!

cred că în prima strofă se mai poate umbla un pic la repetiţia nopţii, de 3 ori fiind cam mult. Şi mine se repetă de două ori. De exemplu:

îmi amintesc noaptea în care
a murit tata
prima noapte de dinainte de Crăciun
cea ce pentru mine
și pentru mama
însemna o noapte fără de sfârșit
ce sfredelea lacom în inima mică
a copilului din mine

devine

îmi amintesc noaptea
fără de sfârșit
de dinaintea Crăciunului
atunci când a murit tata
o noapte ce sfredelea lacom
în sufletul mamei
şi-n inima mea mică (aş alege firavă sau plăpândă)

Iar în strofa a doua, se mai poate elimina un vis (se ascunde un vis, era un vis), se ascundea un vis cu tata în care
Şi cred că şi la răsucirea degetelor, aceasta trebuie să se producă în jurul inimii, nu în interiorul ei.

un poem cu tentă postmodenistă, a cărui dezvoltare şi încheiere are ca punct de referinţă caloriferul, cu led-ul şi difuzorul legate de el. Reperul în literatura română îl constituie Mircea Cărtărescu, care în poemul Mi se pare că îmi duc viaţa, se uită pe geamul de la bucătărie, observă vrăbiile, şcolăriţa, covorul de iută din balconul vecinului, capota maşinii şi copilul tâmpit care dă cu cartofi, întorcându-se apoi la planul interior, spre caloriferul din cameră, spre gândacul negru care îşi mişcă o antenă.. Deci, un transfer de imagini şi emoţii între micro şi macrocosmos. La Adrian, acets transfer se face între trecut şi prezent (prezentul nu este reliefat, dar se deduce din felul în care autorul se plasează în poezie), caloriferul acela fiind ca o poartă în timp. Descrierea acţiunii din trecut se face folosindu-se imperfectul, în stilul lui Naum, ceea ce este bine. Este timpul ideal pentru a intra în sufletul cititorului. Există şi tuşe de suprarealism, tot în stilul lui Naum, a se vedea anotimpurile care curbau geamurile cu umbre străine, partea aceea fiind şi ceea ce îmi place cel mai mult din acest poem. Finalul, concluziv, îmi aduce aminte tot de Cărtărescu, de acel nu acum, care la Adrian devine mi-au fost de ajuns. Nu vorbesc de asemănări în modul negativ al poetizării, ci ca o formă de consubstanţialitate, de racordare la fluxul inspiraţiei, la cântul aedic din care se inspiră toţi poeţii, după cum zicea Barbu.

comentariul lui Adrian. La faza cu talentul zero, nu sunt de acord, fiindcă Ștefan a avut și momente de inspirație, apreciate de mulți. Rare, dar există. Ceea ce oferă o anumită speranță pentru ochiul cititorului avizat, dar și pentru el, dacă ar scrie numai în starea de maximă inspirație. Ștefan și nu știu mai cine au vorbit cândva de starea sa în care se află, privat de anumite lucruri. Nu știu dacă e adevăr sau victimizare, nu stau să fac cercetări. Însă iau în calcul, în cazul său, scrisul ca terapie. Indiferent cât de prost ar scrie, terapia funcționează. Psihologii încurajează terapia prin artă. Ce-i drept, literatura adevărată înseamnă mult mai mult, dar cred că, în cazuri speciale, compasiunea și toleranța în fața unor lacune evidente, răbdarea de a explica unele lucruri, vor proteja mai bine un suflet încercat. Există formule diferite prin care poți ajuta un om să evolueze, însă încurajările și sfaturile cu privire la tehnică, lectură, alegerea momentului etc, sunt mereu binevenite.

pe care scrieți, vă propun să lăsați o vreme creațiile nepostate, astfel încât să vă detașați de ele și să le priviți altfel. Vă garantez că va da rezultate.

o foloseşte

scuze

ritmul şi nerespectarea simetriei existente în prima strofă

şchiopătat, precum ochiul meu, în spatele lentilei

poemul, dacă ignor ritmul şi nerespectarea simetriei din prima strofă, impecabilă, care merge pe 11-10-11-10, este impresionant. Abaterea de la regulile simetriei şi ale metricii le foloseşte şi Emilian Marcu, un poet binecunoscut. Ţine, deci, de preferinţe, de gusturi, aşa că nu o să dau cu parul, chiar dacă mie îmi place perfecţiunea în versul clasic. Las, deci, un semn de apreciere, în special pentru jocurile şi imaginile paradoxiste, de ex. coceni uitați în bobul de porumb.

eşti sincer şi îţi poţi vedea propriile lacune. Este un mare pas înainte. Cred că începutul e bun, auderea cenuşii care cade din aripi, dar apoi se vede că te-ai gândit cam mult, că ai forţat lucrurile. Iar sentimentul... lipseşte. Ceea ce ţi-am mai zis deja în unele cazuri. Ştefan a lăsat un comentariu doar de gura mea, fiindcă i-am sugerat să comenteze şi textele altora, aşa cum le spun multora, înspre binele acestui site. El nu ar vrea să supere, dar e nevoie de pătrundere serioasă într-un text. Lui îi place să fie ajutat, dar nu prea se gândeşte la ajutorul pe care îl poate oferi altora... Te aşteptăm cu texte mai bune!

vremii-l în loc de vremii, fiindcă e vorba de tine, cel care respiră, tu cel care îl ţii pe el, l, mersul

acuma voi lua o pauză

acum te aşteptăm şi pe la textele celorlalţi, eşti dator cu vreo 47 de comentarii...

dacă vrei să păstrezi sensul afirmativ, ar merge reastupând. Conjunctia Ci vine aiurea. In ce priveste versul 4 din strofa 2, propunerea doamnei Papadopol este f buna.

fiindcă atacă unele aspecte ce ţin de credinţă. Că închinarea la moaşte este prost percepută de cei care privesc sau că închinarea la moaşte nu se face ca fiind un act prin care se aduce slava lui Dumnezeu, CEL care prin puterea şi harul său, oferă tămăduire, asta este o altă problemă. Ar trebui satirizată neştiinţa celor care se închină la moaşte, adorându-le, dar eu nu văd această distincţie aici, care ar putea face diferenţa dintre pamflet şi bătaie de joc. Eu văd semnul egalităţii între moaşte, nerozie, credinţă falsă, erezie, idolatrie. Cred că un bun pamfletist ar trebui să facă diferenţa subtil între cel care aduce slavă lui Dumnezeu şi cel care adoră moaştele, ori eu nu văd această diferenţă. Sugerez a se face această diferenţiere.

distorsionare, propriile, general (dar mai mult, personal).. cu scuzele de rigoare

am mai întâlnit această tehnică de distorsonare a realităţii în textele autorului, tema abordată, de alienare a societăţii (în care, în cazul de faţă, nu ar trebui să existe taxe pt colectarea te iubescului) fiind favorită. Percepţia subiectivă este evidentă, simţindu-se pasivitatea, plictiseala, dezamăgirea, lucru care se poate deduce şi din fumatul acela şi aruncatul de grăunţe la vrăbii. Neputinţa de a schimba ceva se converteşte în ironie sau autoironie, personajul principal, observatorul, devenind un fel de străin fără idealuri, fără vise, fără speranţă, marcat de neputinţa oamenilor, de rigiditatea lor, de caracterul obtuz. Practic, nu mai există nicun leac în faţa tututor acestor aspecte, cum nu există leac nici pentru porpriile insomnii. Pesimismul geenral invită la meditaţie, dar gustul amar există, rămâne pe limbă şi provoacă durere în suflet. Succes mai departe!

şi mă bucur că te implici pe acest site, lăsând comentarii constructive. Că nu este vorba doar despre ceea ce primim noi, cei care postpm, ci şi de ce le oferim celorlalţi..., mai ales celor care caută să-şi îmbunătăţeacă scrisul...