șters

poezia face un mixaj între dragoste, mai exact lipsa ei (lipsa mângâierii), suferinţă şi alienare. Acel Soare debil, întâlnit şi la alţi poeţi, întăreşte ideea de alienare, încă din start. Mai poate sugera şi chipul unei fiinţe pierdute, a cărei strălucire/privire ciudată, anormală, nu mai are forţa de a revitaliza prezentul. Acest lucru generează un conflict interior, a se vedea trosnirea pietrei în strânsoarea pământului. Piatra poate fi chiar inima, dacă e să extrapolăm. Culoarea neagră de la sfârşit şi corbii asociaţi cu ea, arată zădărnicia, fatalitatea, apropierea de moarte. Apusul, cu mai puţine cuvinte, existent în titlu. În locul autorului, aş fi avut îndrăzneala să elimin corbii de la sfârşit, fiindcă e explicit. Ar fi mers: deasupra / cruci negre zburând / peste un pustiu secetos. Per total, un poem bun, chiar dacă se simte scrâşnirea.

mi-au adus copilăria din amintiri - această propoziţie are o raportare confuză şi greoaie la subiect sau subiecte, depinde la cine vă referiţi, la ramură lângă ramură, la lumini sau la amândouă subiectele. Aş folosi gerunziul "aducându-mi". Mai şi scoate versificaţia un pic din monotonia perfectului compus, gerunziul având rol de întărire, determinare, dar şi de proiecţie în viitor.

Un text curat, de la suflet, pentru suflet. Mai trebuie însă cizelat.


prea multă lume aglomerată în noi - este pleonastic. Ori fără aglomerată, ori înghesuită.

privirea ta mi-ai spus - dl. Silvestru a venit cu propuneri

Lehamite nu are ce căuta acolo, arată dezgustul, plictiseala, strică tot.

Sugerez mai degrabă - din complezență, curtoazie

mă mulţumeşte răspunsul tău fin, elegant, care nu face abstracţie de gusturi. Te salut!

că nu scrii nici macar un vers pentru mine, că sunt în afara scopului tău. Asta pentru că nu îţi poţi exclude cititorii, programatic, în momentul creaţiei. Nu trăieşti singur în univers şi nu scrii doar pentru tine. Adu-ţi aminte de link-urile pe care le postai aici, cu scopul să ajungi la cititori. Chiar şi pe mine mă invitai. Acolo unde nu există scop, nu există reclamă. Hai că te las, ajunge pentru azi. Poate te mai comentează şi alţii, de vreme ce am deschis poarta...

părerile mele nu sunt contradictorii, ele se raportează la calitatea textelor, după gustul meu, evident. asta nu ai înţeles tu niciodată, că eu comentez texte şi nu ţin cont de autori.

iar muzica şi poezia nu au fost întotdeauna mână în mână, iar aici ţi-l dau exemplu pe părintele versului alb, Friedrich Hölderlin. El scria în vers alb, când alţii credeau că poezia e doar rimă şi melodie. Tot el l-a inspirat pe Eminescu să scrie în vers alb, şi doar după aceea să lucreze la ritm şi rime.


Se ştie că impunerea forţată a rimei la unele genuri lirice trage în jos ideatica, fiindcă rima impune schimbarea ideii iniţiale. Poate că în versurile rimate care nu respectă o metrică fixă, e mai multă libertate de mişcare. Deci, nu se poate generaliza, sunt cazuri şi cazuri.

Leo, să ştii că, indiferent de targetul tău, de a face versuri pe muzică şi pentru muzică, lucru care trage în jos poezia mai profundă, remarc faptul că în acest text, dar în special în primele 3 strofe, ai şi poezie de calitate. Ai imagini frumoase, ai un dans pe muzica fumului de ţigară, ceea ce merită să fie remarcat. Ai şi tehnica rimei interioare, nu doar a celei exterioare, ceea ce înseamnă că ai simţ şi cultură poetică, asta pentru cine cunoaşte rima interioară folosită de Poe. Deci, lucruri bune. La sfârşit insişti cu rimele, se vede că muzica se impune asupra poeziei, dar, trecând peste această caracteristică, specifică textelor scrise pentru a deveni melodii, pot spune că am rămas cu un gust plăcut. Poate şi pentru faptul că nu ai insistat cu pornografiile şi ai venit, aşa, cu o dragoste mai pură, mai platonică. Prin urmare, îţi doresc succes!

pentru cei care postează texte, să primească un feedback constructiv. Problema e că mulți postează, puțini comentează. Și asta se întâmplă de foarte foarte mult timp...

poemul de data trecută m-a impresionat la toate capitolele. Aici, simt uşoare neconcordanţe şi câteva versuri explicite. De exemplu, după "armură de gânduri și răspântii", care, logic fiind spus, o armură nu lasă să se vadă interiorul, durerea, suferinţa, urmează "era întreg pentru că nu-i lipsea durerea / uneori rătăcirea uneori căderea", ceea ce contrazice cumva ideea de armură, ca şi cum armura nu ar fi impenetrabilă. Plus că dacă se vorbeşte deja de răspântie, e de la sine înţeles că o răspântie generează şi rătăciri, şi căderi, şi ridicări, şi întoarceri etc. Deci, de aceea văd eu prea multe explicaţii în poem, ca şi când poetul ar vrea să fie sigur că cititorul înţelege despre ce este vorba. La fel şi cu nedumerirea, e tot ceva generat de acele răspântii, deci tot explicit. Nici adverbele nu vin bine. Uneori, uneori, de multe ori. Şi aici se simte şi explicaţia, şi contradicţia. În fine, din exterior, se vede mai bine un poem, dacă îl citeşti cu atenţie, şi cred că o şlefuire atentă şi eliminarea chestiilor contradictorii sau în exces ar face acest poem să fie ca o bijuterie.

Am citit şi celălalt poem, din care ai desprins acest final, transformându-l într-un poem de sine stătător. Ai acceptat ideea mea şi îţi mulţumesc pentru cooperare. Mă bucr că nu ţi-a fost teamă să postezi un poem foarte scurt, dar trebuie să ţii cont că mulţi mari poeţi scriau poeme foarte scurte, de mare rafinament. Lorca şi Ungaretti erau experţi în astfel de poeme-bijuterii. Nu mă deranjează repetiţia ochilor. Este simetrică şi accentuează starea. La fel şi rimele. E o mică problemă însă la ultimele două versuri, fiindcă subiectul este "ochii", nu pasărea. Tocmai de aceea, versul 3 trebuie să înceapă cu "să pluteşti". Şi uite aşa ai făcut bijuteria...

am scris comentariul dintr-o suflare şi nu l-am mai verificat

ţi-am citit mai multe texte. Şi ţi-am citit şi biografia. Pari mult mai matur în poemele tale, faţă de vârsta cronologică declarată. Mă refer la modul de a gândi, nu neapărat la modul de a scrie, unde mai e de lucrat, în special la concentrarea unui text, la eliminarea balastului. Ideea din textul de faţă nu este nouă. Sunt mulţi poeţi care au făcut la trimitere la copacul vieţii din noi, la felul cum înmuguresc vertebrele, cum rodesc fructele dragostei şi ale înţelepciunii înăuntrul nostru, la felul cum acest copac trebuie hrănit cu iubire, pentru a creşte armonios şi a permite înălţarea, targetul fiind, evident, transcendental. Faptul că tu vezi acest copac, că îl vrei în tine, îmi arată, pe de-o parte, că ai un grad puternic de conştientizare atunci când raportezi fiinţa ta interioară, universul tău interior, la macrocosmos şi, implicit, la divinitate. Pe de altă parte îmi arată că eşti într-un proces de continuă căutare, de evoluţie spirituală, că vrei să găseşti acel CEVA. Ori, aceasta este calea, descrisă şi în Biblie: caută şi vei găsi! Poemul tău este foarte reuşit şi o spun fără nicio reţinere. Ai acel limbaj expresiv, armonios, îmbinând frumos liricitatea cu filosofia. iată un pasaj: "Și să mă înalț: atât de sus, atât de drept, / Încât să pot să sărut / Întinderea albastră a cerului. / Să mă adâncesc, în același timp: / Atât de jos, și atât de ascuns, / Încât să pot să-mi prind rădăcina / De inima pământului." Ai exprimat, la modul cel mai simplu şi mai sublim dorinţa cea mai frumoasă şi mai intimă a unei fiinţe de a-l găsi pe Dumnezeu şi a fi una cu el, copacul fiind intermediarul perfect, atât ca formă, cât şi ca menire. menirea seminţei e copac, face referire, subtil, tot la biblie, iar aici remarc subtilitatea acestui palimpsest religios, care face referire la perpeuarea fiinţei prin iubire, sămânţa divină din noi. Splendid!

Ororile războiului ne marchează existenţa, ne marchează poezia. Când eşti acolo, în mijlocul lor, le înţelegi cel mai bine. Te găuresc până la rădăcinile sufletului. Când eşti la distanţă, dacă nu ai gradul acela de sensibilitate şi empatie, te faci că nu există sau te bucuri că nu eşti în locul nenorociţilor... Un text scurt, ca şi când autoarea abia mai găseşte puterea, după atâtea dezamăgiri, de a vorbi despre nevoia de pace, de siguranţă, de stabilitate, de armonie, dar, mai ales, de iubire. Totul este descris simplu, plecând de la imaginea din ochii copiilor. Cum de mai pot ei rămâne inocenţi într-o asemenea lume, în care păsările sunt înlocuite de drone ucigaşe? Mă aliez cu autoarea în acest îndemn la pace, pentru binele lumii şi al copiilor noştri!

m-ai scutit pe mine de explicaţii suplimentare.

textul e bun, e un tot unitar şi reprezintă o lecţie de viaţă. Cheia ar fi aici:

n-a înțeles nimeni
cu cât strălucește mai tare lumina
cu atât mai mare e umbra

şi da, textul merită recomandare

p.s.

am făcut abstracţie de autor şi opiniile sale despre mine
analizez doar textul, ceea ce recomand tuturor de pe acest site.

felicitări, Emilian!

totul se reduce la acest vers "sunt primul pacient și ultimul, între mine și mine e toată nebunia". Apoi mi-am adus aminte de Nelligan, de geniul lui, de minunatele lui poeme scrise intre 16-19 ani, dedicate marii lui iubiri, dedicate locurilor in care am trait si eu 11 ani... Nelligan nu a mai apucat să se bucure nici de iubire, nici de minunatele lui poeme. Nu, nu pentru ca ar fi murit. Ci pentru ca nu a mai stiut de el, socul provocat de imensa suferinta aruncandu-l pentru 42 de ani în azilul de nebuni... Analiza mea e comparativa, intre versurile lui Leo si experienta lui Nelligan, iar aici as veni cu argumentul:

Je plaque lentement les doigts de mes névroses,
Chargés des anneaux noirs de mes dégoûts mondains,
Sur le sombre clavier de la vie et des choses.


hai noroc si sanatate!

strategic

interesantă strategia ta, de a folosi mai puţine verbe, pentru a construi cadrul feeric de la început, ca şi cum ai vrea ca lectorul să insiste pe fiecare cuvânt în parte, fără să existe un ritm panthareic, la fel ca în torentele imagistice şi sentimentale, scrise la dicteu automat, o tehnică prin care suprarealiştii, de ex, notează fluxul spontan al gândirii. Mă refer la ei, fiindcă şi tu ai nuanţe suprarealiste. Doar nuanţe, vezi ghemotoacele, focul ce întinde umbra pe perete... Da, reuşeşti, ştiu ce faci, ştiu ce vrei şi înţeleg de ce. Apoi, treci la verbe care descriu mişcarea, acţiunea, insistând pe vizual şi auditiv: alergarea, scârţâitul paşilor, deschiderea uşii, câini tuşind, fierberea ceaiului... Ce să zic, tehnica e clară, intenţia la fel, dar simt o oarecare lipsă de naturaleţe... În rest, evocarea sentimentală de la final, pe un fundal simbolist, nevoia, dorinţa etc., salvează, cumva, acest text. Lanţurile din titlu pot fi asociate cu fiecare strofă în parte, fiecare ochi de lanţ, o strofă. Ochiurile formează un întreg. Totodată, prin tehnica folosită, sugerează şi separarea, fragmentarea, tabloul distinct dintr-un tablou mult mai mare. Un mozaic al iernii şi al sentimentelor.

spuneam, în subsolul textului pe care, iată, l-ai retras de 5 ori, că sonetul începe binișor, iar la sfârșit o dai în SF-uri de dragul replicii la distanță. Totodată, îţi spuneam că este al doilea avertisment cu privire la cerşitul de comentarii, apoi nu te voi mai comenta. Prin urmare, las aici comentariul meu ultim, de la postarea retrasă anterior, apoi fie forţa cu tine!

Scince fiction-ul tău nu are nicio legătură cu realitatea. Sonetul e o făcătură, un ghiveci. Lipsa semnelor de punctaţie contribuie şi mai mult la acest ghiveci. Nu mă refer la ghiveciul cu roze, ci la tocăniţă de asfalt, brumă, zăpezi, frunze, aranjate în ceaun cu polobocul, asortate a la Descartes şi un pic canibalistic, cu nişte Blaga şi Stănescu.

Comentariul meu e tot un ghiveci, ceea ce sugerează că am rezonat perfect cu ghiveciul tău!

e prea pe față. Ce era dacă pielea era măsurată de săruturi tiptile? Sau ce era dacă noi ne măsuram pielea așa cum limbile ceasului de pe perete măsoară timpul până la ora exactă? Poemul e aproape de ceea ce trebuie, sfaturile colegilor au fost foarte bune...