șters

coceanul, că barba lui e mătasea uscată

să mă apuce în loc de să m-apuce, ca să nu pierzi silaba

mă bucur că ai folosit una dintre variantele propuse. Sonetul tău este foarte reuşit, merită să fie apreciat. Şi te felicit şi pentru comentariile lăsate sub textele colegilor. Chiar şi aşa, foarte scurte (dar eficiente), tot înseamnă mai mult decât tăcerea celor care doar postează pe site şi doar aşteaptă să fie comentaţi. Cu o astfel de atitudine, poţi contribui la revitalizarea acestui site, ca să nu mai vorbesc de beneficiul pe care îl vei avea ca autor.

Încă un poem la graniţa dintre realitate şi vis, dintre luciditate şi alienare, dacă e să fac o paralelă la un poem scris de Ilie, pe care l-am comentat recent. Cauza este aceeaşi, poetizarea fiind o reacţie la contrastul dintre visul rupt din rai şi viaţa reală (una superficială, precum larma de cafenea), în care autorul se chiorăşte la raiul visat, fiind albit de grijile umbrelor. Poemul este, practic, o dublă expunere, rezultând, prin acţiunea asupra interiorităţii, un caracter dual. Una dintre faţete trezeşte frică până şi ierbii, lucru mărturisit, asumat. Dorinţa de bucurie, de înălţare, de eliberare, cu un subtil mesaj palimpsestic religios, este cea care trebuie să învingă moda acestui timp aţipit.

de singurătatea şi monologul din Manualul bunului siguratic, de Daniel Corbu. Ştefan a remarcat bine linia optzecistă, această claustrare a fiinţei într-un spaţiu foarte îngust. Există şi o doză de ironie, mai ales la început, ceea ce accentuzează starea în mod plăcut, fiindcă nu se cade în lamentaţie, aşa cum au făcut unii deprimişti care au urmat după optzecişti. Aici este evident faptul că optzeciştii au ştiu cum să fenteze trauma interioară, cel puţin la nivel de exprimare. Strofa a treia îmi place cel mai mult, e poezie în poezie acolo:

Nici în cuvinte nu mai sunt același,
la marginea răbdărilor
s-au așternut păienjenii și
nepăsarea pentru verb,
exact acolo unde cărțile,
țigara și
revolta minții împotriva inimii
au rămas unice repere.

Felicitări!

acest text, care mizează pe o structură anaforică, la început şi la sfârşit de strofe. Observ delicateţe şi armonie, chiar şi un anumit ritm, cu excepţia acelui "mă inspiri să-ți scriu", din prima strofă, care rupe ritmul. Gingaşă şi pură şi imaginea din strofa a doua, dar ceea ce remarc este metafora din strofa a treia, care ridică nivelul întregului text: Îmi treci prin gând / precum o vară caldă / ce-și răcorește talpa / în izvor de munți. Per total, un text care transmite, pe fondul unui risc asumat, reiterez, al anaforei. Unora le va plăcea, altora poate că nu.

dar accentele pica aiurea

propun:

dar doru-ncepe-n cleşti să mă apuce

Ştefan, ai acordul meu, dacî doreşti să foloseşti propunerea mea

în care ai accesat cutia de valori a sentimentelor - inima - , limbajul fiind mult mai natural de data aceasta. E de bine.

Un vers la care te rog să te mai gândeşti, fiindcă lipseşte articolul la dor

Dar dor deja începe să m-apuce,

poezia face un mixaj între dragoste, mai exact lipsa ei (lipsa mângâierii), suferinţă şi alienare. Acel Soare debil, întâlnit şi la alţi poeţi, întăreşte ideea de alienare, încă din start. Mai poate sugera şi chipul unei fiinţe pierdute, a cărei strălucire/privire ciudată, anormală, nu mai are forţa de a revitaliza prezentul. Acest lucru generează un conflict interior, a se vedea trosnirea pietrei în strânsoarea pământului. Piatra poate fi chiar inima, dacă e să extrapolăm. Culoarea neagră de la sfârşit şi corbii asociaţi cu ea, arată zădărnicia, fatalitatea, apropierea de moarte. Apusul, cu mai puţine cuvinte, existent în titlu. În locul autorului, aş fi avut îndrăzneala să elimin corbii de la sfârşit, fiindcă e explicit. Ar fi mers: deasupra / cruci negre zburând / peste un pustiu secetos. Per total, un poem bun, chiar dacă se simte scrâşnirea.

mi-au adus copilăria din amintiri - această propoziţie are o raportare confuză şi greoaie la subiect sau subiecte, depinde la cine vă referiţi, la ramură lângă ramură, la lumini sau la amândouă subiectele. Aş folosi gerunziul "aducându-mi". Mai şi scoate versificaţia un pic din monotonia perfectului compus, gerunziul având rol de întărire, determinare, dar şi de proiecţie în viitor.

Un text curat, de la suflet, pentru suflet. Mai trebuie însă cizelat.


prea multă lume aglomerată în noi - este pleonastic. Ori fără aglomerată, ori înghesuită.

privirea ta mi-ai spus - dl. Silvestru a venit cu propuneri

Lehamite nu are ce căuta acolo, arată dezgustul, plictiseala, strică tot.

Sugerez mai degrabă - din complezență, curtoazie

mă mulţumeşte răspunsul tău fin, elegant, care nu face abstracţie de gusturi. Te salut!

că nu scrii nici macar un vers pentru mine, că sunt în afara scopului tău. Asta pentru că nu îţi poţi exclude cititorii, programatic, în momentul creaţiei. Nu trăieşti singur în univers şi nu scrii doar pentru tine. Adu-ţi aminte de link-urile pe care le postai aici, cu scopul să ajungi la cititori. Chiar şi pe mine mă invitai. Acolo unde nu există scop, nu există reclamă. Hai că te las, ajunge pentru azi. Poate te mai comentează şi alţii, de vreme ce am deschis poarta...

părerile mele nu sunt contradictorii, ele se raportează la calitatea textelor, după gustul meu, evident. asta nu ai înţeles tu niciodată, că eu comentez texte şi nu ţin cont de autori.

iar muzica şi poezia nu au fost întotdeauna mână în mână, iar aici ţi-l dau exemplu pe părintele versului alb, Friedrich Hölderlin. El scria în vers alb, când alţii credeau că poezia e doar rimă şi melodie. Tot el l-a inspirat pe Eminescu să scrie în vers alb, şi doar după aceea să lucreze la ritm şi rime.


Se ştie că impunerea forţată a rimei la unele genuri lirice trage în jos ideatica, fiindcă rima impune schimbarea ideii iniţiale. Poate că în versurile rimate care nu respectă o metrică fixă, e mai multă libertate de mişcare. Deci, nu se poate generaliza, sunt cazuri şi cazuri.

Leo, să ştii că, indiferent de targetul tău, de a face versuri pe muzică şi pentru muzică, lucru care trage în jos poezia mai profundă, remarc faptul că în acest text, dar în special în primele 3 strofe, ai şi poezie de calitate. Ai imagini frumoase, ai un dans pe muzica fumului de ţigară, ceea ce merită să fie remarcat. Ai şi tehnica rimei interioare, nu doar a celei exterioare, ceea ce înseamnă că ai simţ şi cultură poetică, asta pentru cine cunoaşte rima interioară folosită de Poe. Deci, lucruri bune. La sfârşit insişti cu rimele, se vede că muzica se impune asupra poeziei, dar, trecând peste această caracteristică, specifică textelor scrise pentru a deveni melodii, pot spune că am rămas cu un gust plăcut. Poate şi pentru faptul că nu ai insistat cu pornografiile şi ai venit, aşa, cu o dragoste mai pură, mai platonică. Prin urmare, îţi doresc succes!

pentru cei care postează texte, să primească un feedback constructiv. Problema e că mulți postează, puțini comentează. Și asta se întâmplă de foarte foarte mult timp...

poemul de data trecută m-a impresionat la toate capitolele. Aici, simt uşoare neconcordanţe şi câteva versuri explicite. De exemplu, după "armură de gânduri și răspântii", care, logic fiind spus, o armură nu lasă să se vadă interiorul, durerea, suferinţa, urmează "era întreg pentru că nu-i lipsea durerea / uneori rătăcirea uneori căderea", ceea ce contrazice cumva ideea de armură, ca şi cum armura nu ar fi impenetrabilă. Plus că dacă se vorbeşte deja de răspântie, e de la sine înţeles că o răspântie generează şi rătăciri, şi căderi, şi ridicări, şi întoarceri etc. Deci, de aceea văd eu prea multe explicaţii în poem, ca şi când poetul ar vrea să fie sigur că cititorul înţelege despre ce este vorba. La fel şi cu nedumerirea, e tot ceva generat de acele răspântii, deci tot explicit. Nici adverbele nu vin bine. Uneori, uneori, de multe ori. Şi aici se simte şi explicaţia, şi contradicţia. În fine, din exterior, se vede mai bine un poem, dacă îl citeşti cu atenţie, şi cred că o şlefuire atentă şi eliminarea chestiilor contradictorii sau în exces ar face acest poem să fie ca o bijuterie.

Am citit şi celălalt poem, din care ai desprins acest final, transformându-l într-un poem de sine stătător. Ai acceptat ideea mea şi îţi mulţumesc pentru cooperare. Mă bucr că nu ţi-a fost teamă să postezi un poem foarte scurt, dar trebuie să ţii cont că mulţi mari poeţi scriau poeme foarte scurte, de mare rafinament. Lorca şi Ungaretti erau experţi în astfel de poeme-bijuterii. Nu mă deranjează repetiţia ochilor. Este simetrică şi accentuează starea. La fel şi rimele. E o mică problemă însă la ultimele două versuri, fiindcă subiectul este "ochii", nu pasărea. Tocmai de aceea, versul 3 trebuie să înceapă cu "să pluteşti". Şi uite aşa ai făcut bijuteria...

am scris comentariul dintr-o suflare şi nu l-am mai verificat

ţi-am citit mai multe texte. Şi ţi-am citit şi biografia. Pari mult mai matur în poemele tale, faţă de vârsta cronologică declarată. Mă refer la modul de a gândi, nu neapărat la modul de a scrie, unde mai e de lucrat, în special la concentrarea unui text, la eliminarea balastului. Ideea din textul de faţă nu este nouă. Sunt mulţi poeţi care au făcut la trimitere la copacul vieţii din noi, la felul cum înmuguresc vertebrele, cum rodesc fructele dragostei şi ale înţelepciunii înăuntrul nostru, la felul cum acest copac trebuie hrănit cu iubire, pentru a creşte armonios şi a permite înălţarea, targetul fiind, evident, transcendental. Faptul că tu vezi acest copac, că îl vrei în tine, îmi arată, pe de-o parte, că ai un grad puternic de conştientizare atunci când raportezi fiinţa ta interioară, universul tău interior, la macrocosmos şi, implicit, la divinitate. Pe de altă parte îmi arată că eşti într-un proces de continuă căutare, de evoluţie spirituală, că vrei să găseşti acel CEVA. Ori, aceasta este calea, descrisă şi în Biblie: caută şi vei găsi! Poemul tău este foarte reuşit şi o spun fără nicio reţinere. Ai acel limbaj expresiv, armonios, îmbinând frumos liricitatea cu filosofia. iată un pasaj: "Și să mă înalț: atât de sus, atât de drept, / Încât să pot să sărut / Întinderea albastră a cerului. / Să mă adâncesc, în același timp: / Atât de jos, și atât de ascuns, / Încât să pot să-mi prind rădăcina / De inima pământului." Ai exprimat, la modul cel mai simplu şi mai sublim dorinţa cea mai frumoasă şi mai intimă a unei fiinţe de a-l găsi pe Dumnezeu şi a fi una cu el, copacul fiind intermediarul perfect, atât ca formă, cât şi ca menire. menirea seminţei e copac, face referire, subtil, tot la biblie, iar aici remarc subtilitatea acestui palimpsest religios, care face referire la perpeuarea fiinţei prin iubire, sămânţa divină din noi. Splendid!