Copacul

ţi-am citit mai multe texte. Şi ţi-am citit şi biografia. Pari mult mai matur în poemele tale, faţă de vârsta cronologică declarată. Mă refer la modul de a gândi, nu neapărat la modul de a scrie, unde mai e de lucrat, în special la concentrarea unui text, la eliminarea balastului. Ideea din textul de faţă nu este nouă. Sunt mulţi poeţi care au făcut la trimitere la copacul vieţii din noi, la felul cum înmuguresc vertebrele, cum rodesc fructele dragostei şi ale înţelepciunii înăuntrul nostru, la felul cum acest copac trebuie hrănit cu iubire, pentru a creşte armonios şi a permite înălţarea, targetul fiind, evident, transcendental. Faptul că tu vezi acest copac, că îl vrei în tine, îmi arată, pe de-o parte, că ai un grad puternic de conştientizare atunci când raportezi fiinţa ta interioară, universul tău interior, la macrocosmos şi, implicit, la divinitate. Pe de altă parte îmi arată că eşti într-un proces de continuă căutare, de evoluţie spirituală, că vrei să găseşti acel CEVA. Ori, aceasta este calea, descrisă şi în Biblie: caută şi vei găsi! Poemul tău este foarte reuşit şi o spun fără nicio reţinere. Ai acel limbaj expresiv, armonios, îmbinând frumos liricitatea cu filosofia. iată un pasaj: "Și să mă înalț: atât de sus, atât de drept, / Încât să pot să sărut / Întinderea albastră a cerului. / Să mă adâncesc, în același timp: / Atât de jos, și atât de ascuns, / Încât să pot să-mi prind rădăcina / De inima pământului." Ai exprimat, la modul cel mai simplu şi mai sublim dorinţa cea mai frumoasă şi mai intimă a unei fiinţe de a-l găsi pe Dumnezeu şi a fi una cu el, copacul fiind intermediarul perfect, atât ca formă, cât şi ca menire. menirea seminţei e copac, face referire, subtil, tot la biblie, iar aici remarc subtilitatea acestui palimpsest religios, care face referire la perpeuarea fiinţei prin iubire, sămânţa divină din noi. Splendid!

am scris comentariul dintr-o suflare şi nu l-am mai verificat