Gheorghe Vameș

Zborul meu e liber, ca pasărea cerului, în sine, fără trup, ce mușcă din azur, cu pofta-i dură, cu foamea ei de cer, cu foamea ei de a fi. Zborul meu e liber, mai liber, chiar, decât

Iubesc cu toată ființa-mi, cu toate cele ce-mi stau sub control și cu cele ce-mi scapă. E un întreg, totul într-o îmbrățișare, un unison. Iubesc atât de mult, încât simt cum

Te-aș iubi din nou, ca prima oară, dar ochii care-și fac semn de moarte, m-au închis în temnița tăcerii, să-ți fac semn de cruce. Înșirând, ca urme goale, pete pe toată podeaua de kraskă

Nu semăn cu nimeni din acești trecători; eu însămi îmi semăn mie, la fel cum Dumnezeu își seamănă sieși prin fiecare om muritor. Nu semăn cu nimeni dintre ei, nici cu cei care trec, nici cu

A venit noiembrie, Și s-a declarat sfârșitul acestei toamne, Ca un vers frumos scris pe o foaie pierdută o metafora neștiută de nimeni, tăcută, precum ar fi Începutul unei primăveri fragile

Pe aceeași lungime de undă, pășim amândoi – neînfricați, ținându-ne de mână, cum se țin cămășile pe firul subțire de ață, prinse în cârlige, când vântul le smulge, dar nu le desparte Pe

Atât de mult mi-e drag copacul, Că l-aș sădi, din tălpi să-mi crească Până în creștetul capului. Să-mi împletească brațele în crengi, Încât acestea să devină ramuri. Să mă cuprindă, atât de