În iarnă bunicul

poemul de data trecută m-a impresionat la toate capitolele. Aici, simt uşoare neconcordanţe şi câteva versuri explicite. De exemplu, după "armură de gânduri și răspântii", care, logic fiind spus, o armură nu lasă să se vadă interiorul, durerea, suferinţa, urmează "era întreg pentru că nu-i lipsea durerea / uneori rătăcirea uneori căderea", ceea ce contrazice cumva ideea de armură, ca şi cum armura nu ar fi impenetrabilă. Plus că dacă se vorbeşte deja de răspântie, e de la sine înţeles că o răspântie generează şi rătăciri, şi căderi, şi ridicări, şi întoarceri etc. Deci, de aceea văd eu prea multe explicaţii în poem, ca şi când poetul ar vrea să fie sigur că cititorul înţelege despre ce este vorba. La fel şi cu nedumerirea, e tot ceva generat de acele răspântii, deci tot explicit. Nici adverbele nu vin bine. Uneori, uneori, de multe ori. Şi aici se simte şi explicaţia, şi contradicţia. În fine, din exterior, se vede mai bine un poem, dacă îl citeşti cu atenţie, şi cred că o şlefuire atentă şi eliminarea chestiilor contradictorii sau în exces ar face acest poem să fie ca o bijuterie.

e un poem reuşit
care aduce emoţie cititorului...
Nu excelează
dar nu e nici de lepădat...

Vă mulțumesc pentru lectură și comentarii!

Daniela, mă bucur mult că ți-a plăcut textul! Mulțumesc pentru semnul de apreciere!

Ionuț, lucrurile nu sunt chiar așa cum ți se par: între "armura" care ascunde și dezvăluirile mele despre "personajul principal" nu este o incompatibilitate, din moment ce mie mi-a fost dat să îl cunosc și sunt în măsură să spun ce se afla dincolo de armură - asta e și ideea, nu? Adverbele insistente, într-adevăr, exprimă traseul sinuos al unei călătorii sufletești. Cât despre ceea ce pare prea explicit - discuția poate deveni interminabilă. Cineva mi-a scris în particular că textul e cam criptic :)

Ștefan, așa e de multe ori și poezia - ca viața: între extreme...

Numai bine tuturor!

mă mulţumeşte răspunsul tău fin, elegant, care nu face abstracţie de gusturi. Te salut!