șters

Chiar dacă Bukovski e poemenit în poem şi există elemente comune cum ar fi alcoolul şi critica societăţii, cu fandoselile şi alinierile fluide, autorul se diferenţiază ca stil prin ludic şi unele metafore ce întăresc lucidul, cum ar fi măgarul cu pensula legată de coadă. Poetul american avea un ton mai dur, mai percutant, mai realist, fără giumbuşlucuri. Deci, din acest punct de vedere, este bine, diferenţa stlistică înveselind un pic atmosfera. Şi cred că e şi pe stilul lui Liviu, de unde şi rezonanţa lui cu textul. Totuşi, din punctul meu de vedere, mai există o intromisiune tematică, la modul foarte subtil, şi anume Ferma animalelor, de Orwell. Vorbim de ralitatea opresivă, de subordonarea boului, a măgarului, de manipularea lor de către instanţele superioare, pe ideea că bălegarul e important pentru ecosistem, dar, de fapt, noi ne murdărim cu propria noastră dejecţie, ca într-o odă autopersiflatoare a creatorului de conţinut. Iacătă, aceasta este analiza mea pentru acest text care reuşeşte să descreţească frunţile şi să transmită ceea ce este de transmis.

care reflectă gândirea pură a unui copil. Ce bine dacă ar fi aşa şi mai târziu! Din păcate, intervine Organul superior numit creier, iar apoi eşti expulzat din seif, pe motive de intrare prin efracţie sau din cauza fricii că falimentează banca! Felicitări copilului!

pentru a se evita repetiţia albului, care se regăseşte şi în strofa a doua, s-ar putea modifica ceva la versul și toţi îngerii poartă haine albe, de ex., ar merge haine de culoarea inocenţei, purităţii, nîntinării etc., astfel încât culoarea să fie sugerată. Albul din strofa a doua ar veni concluziv, întăritor, fără depreciere prin repetiţie.

un tablou în care, pe o muzică aproape religioasă, autoarea se dezbracă de rochia de sânge, pentru a-şi devoala sufletul.

P.S. Mă bucură foarte mult prolificitatea şi frecvenţa postărilor. Păcat că aţi ales să nu mai comentaţi pe site, dat fiind faptul că aveţi un bun simţ al poeziei atunci când comentaţi.

"Dar, a vorbi despre imigranți ca despre o specie invazivă ce ar trebui expulzată dintr-o societate, este un subiect care este redus la ideea de interes de mai multe feluri, idee care însă, în mod excepțional, de-a lungul veacurilor a considerat străinul ca fiind cel mai nociv element ce trebuie eliminat dintr-un context cultural, social și istoric din cauza felului negativ în care, în opinia unora, influențează evoluția ancestrală a unei civilizații. Și acestea nu pentru că imigranții ar fi răi, ci pentru că interpretări de tip suveran sau izolaționist apelează mereu la noțiunea de străin în procesul lor de propagandă pentru a își facilita, obține și garanta, prin arătarea cu degetul a intrușilor, o vizibilitate certă pe scena lumii." (Mircea Nincu)

Nu pot fi de acord cu paragraful dumneavoastră, fiindcă generalizaţi. Probabil că aţi fost sau sunteţi marcat de o experienţă, iar din acest motiv vedeţi lucrurile în mod unidimensional. Nu toate ţările vorbesc despre imigranţi ca despre o specie invazivă, ce ar trebui expulzată. Din contră, pentru unele dintre ele, imigrantul înseamnă salvarea, mai ales acolo unde natalitatea este în descreştere dramatică. Şi mai este vorba şi de multiculturalism, adică de câştigul venit de pe urma unui amestec de culturi. Ţări precum Canada, Australia, Noua Zeelandă, au înţeles că imigrantul este un real câştig, însă, pentru a beneficia la maxim de pe urma imigrării, au introdus nişte criterii de selecţie, criterii despre care nu se poate vorbi într-o zonă geografică europeană, în care trecerea dintr-o ţară în alta se face doar prin prezentarea unei cărţi de identitate. Din experienţă personală, pot spune că românul este privit cu mult respect şi admiraţie în Canada, pe când în alte ţări europene, nu există acelaşi entuziasm.

Prin urmare, politicile imigraţioniste, despre care spuneţi, cu câteva rânduri mai jos, că ar trebui să existe, ele există deja de multe decenii în câteva ţări civilizate, iar ele ar putea fi date ca exemplu în eseul dumneavoastră, în loc să se generalizeze faptul că ele nu ar exista. Probabil că vă referiţi, cumva, şi la noile declaraţii ale unui preşedinte de stat, însă acolo, iarăşi, este un fenomen diferit de ceea ce însemană imigrarea în alte ţări, fiindcă foarte mulţi oameni traversează ilegal graniţele şi, oricât de severe ar fi controalele la graniţe, tot se reuşeşte acest lucru. Este o problemă foarte complicată, dar sper să se găsească soluţii inteligente, înspre folosul acelei ţări, aşa cum propuneţi şi dumneavoastră şi aşa cum există, deja, în alte ţări.

În concluzie, faptul că generalizaţi, fără să daţi exemple, pro sau contra, face ca eseul să-şi piardă credibilitatea şi scopul, alunecând într-o direcţie subiectivă. Acelaşi lucre l-aţi făcut şi la eseul despre jocul de tenis. Ori, eseul, ca specie literară, chiar dacă nu are pretenţia de a epuiza o problemă, un subiect, trebuie să vină cu exemple concrete, altfel pare pur şi simplu o vorbărie.

iniţial, după cum începea poemul şi după rimele pe acelaşi cuvânt, am crezut că este vorba de un text scris pentru o piesă hip-hop, dar, de la versul 8 nu am mai putut recita cursiv, din cauza ruperilor de ritm. Un haos stilistic total. Ba e rimă, ba nu e rimă, ba e ritm, ba nu e ritm. Cred că trebuie să vă decideţi în ce direcţie vreţi să o luaţi, ori spre versul clasic, impecabil scris dpdv al metricii şi al rimei, ori spre texte pentru melodii, in care ritmul e important, nu si numarul de silabe pe vers, asta depinzand de meslodie, ori spre versul alb, iar in aceasta situatie sa distrugeti toate rimele si sa concentrati versul, renuntand la verbe si la multe elemente de legatura, in special la conjunctii.

Conceptele în poezie sunt multiple, pe de o parte avem "panthareistii", incepand de la Heraclit si ajungandu-se pana in contemporaneitate, la Rilke, Elliot, Neruda si asa mai departe - poeti ai curgerii, ai torentului, ai fluxului liniar, pe de alta parte, avem conceptul mentionat de tine, poezia fracturilor, care pune accent pe diversitate sau pe realitatea lumii moderne aflata in haos, dezechilibru, pe punctul de a se rupe in orice clipa de curegerea fireasca a timpului, a existentei. Poezia fracturilor, pe principiul careia s-a incercat si promovarea manifestului fracturist la noi, tine mai mult de generatia actuala, de nonconformismul ei, insa, in poezie, nu nonconformismul trebuie sa fie cheia scrierii, ci sinceritatea autorului cu sine insusi, in functie de reactia sa la starile prin care trece si la fenomenele din jurul sau. Cu toate acestea, eu nu am vorbit de liniaritate, ci de o anumita discrepanta, de o anumita fortare a naturalului, de efectul voit. Nu stiu in ce masura ai putea sa fii tu propriul tau critic, fiindca ai tendinta de a-ti apara orice punct al textului tau, de parca poezia ar fi doar a ta si nu a tuturor, dar este o reactie fireasca, ce tine de egocentrism poetic, iar egocentrismul nu e ceva rau in poezie, atata vreme cat exista mereu cineva in afara lui, caruia i se adreseaya poezia. M-am intins, scuze, am vrut, in principiu sa subiliez ca poezia se manifesta in diferite forme, iar atunci cand spui ca poezia nu trebuie sa fie fie liniara, este, de fapt, o abordare gresita. Ea poate fi oricum, depinde de gustul, intelegerea si raportarea fiecaruia la sine si la mediul inconjurator.

Pe acest site se face foarte rar critică de calitate. Asta pentru că nu există mulţi critici de calitate pe aici, aceştia publicând în revistele importante şi fiind plătiţi pentru acest lucru. O cronică se plăteşte cu câteva sute de lei la revistele mari. Însă, pe acest site sunt câţiva nostalgici, ca şi mine, care au debutat aici şi care au rămas, cumva, legaţi de acest fenomen. Că de câştigat, oricum, nu se câştigă nimic aici, e un voluntariat cu multe bătăi de cap, iar satisfacţia vine din faptul că mai poţi oferi, unui om, o mână de ajutor, sau din faptul că eşti în contact cu trendul actual al literaturii virtuale. Pe lângă aceşti nostalgici, mai există câţiva poeţi, cu un bun simţ al poeziei, câţiva autodidacţi şi câţiva profesori. Cam atât. Nu e un mediu elitist, dar dacă ne-am da cu toţii interesul mai mult, prin implicare, prin comentarii, fără să căutăm scuze şi lăsând orgoliile la o parte, am putea ridica nivelul. Am putea, dar...

dar nu e plictiseală şi nici dezgust la Celan. E angoasă. Un soi de angoasă avea şi Trakl, cauzată de o relaţie incestuoasă. A încercat să repare ceva prin scris, se vede regretul său. Dar nu a depăşit momentul, murind în urma unei supradoze de cocaină. Un alt poet pe linia celor doi este Srecko Kosovel, opera sa, Extazul morţii, vorbind de la sine. César Vallejo, şi el, pe această linie, de unde şi titlul antologiei, apărută şi la noi: A murit eternitatea mea. Pentru concentrarea stilului poetic, puteţi să-i studiaţi pe Alain Bosquet, pe Ungaretti, eventual şi pe Lorca. Numai de bine!

şi se vede că aţi ţinut cont de sugestiile primite, fiindcă aţi eliminat unele verbe şi aţi folosit şi tehnica juxtapunerii, fără elemente de legătură, care este foarte poetică. Textul transmite şi la nivel emoţional, tehnica palimpsestului este bine folosită, mesajul ajunge şi el la cititor. Căutarea unei ieşiri într-un labiritn de iluzii, nevoia de libertate, de transformare, de zbor, metempsihoză, metamorfoză onirică, dorinţă, iubire... Multe ingrediente poetice care se îmbină armonios. Felicitări! P.S. Chiar şi în acest text, mai pot fi eliminate câteva cuvinte: Sunt cele care; Pentru că.

la_lună, treptele_laringelui, pe_peron

ce zici dacă:
în prima situaţie, către lună, spre lună, în a doua situaţie, scara, în a treia situaţie un adjectiv înainte de peron?

unde vine vorba de suflet...

pentru plagiatul anterior, mă refer la textul şters. Din punctul meu de vedere, furtul nu poate fi scuzat. Este clar că acolo aţi făcut un poem prin tehnica în oglindă, folosind unele versuri identice, iar pe altele modificându-le uşor, încât să se muleze mai bine pe propriul gust. Eu nu pot ierta plagiatul, chiar dacă aţi fi putut avea o scuză ridicolă, dar mai greu de combătut, şi mă refer la intertextualitate. Pata neagră din cariera ilustrului Cărtărescu o reprezintă acuzaţia de plagiat, fiindcă a folosit o pagină şi jumătate din opera unui alt scriitor străin, traducere cuvând cu cuvânt din engleză în română. Plagiatul a fost descoperit de poetul Cezar Ivănescu, dar criticii care l-au premiat pe Cărtărescu pentru volumul care conţine acel pasaj (în special Manolescu), au venit cu explicaţia că, de fapt, Cărtărescu a foslosit tehnica intertextualităţii şi a uitat să pună ghilimelele, ghilimele care apar, mai târziu, într-o antologie publicată la Humanitas. Nu vă iert nici pe dv., nu mă las impresionat nici de ghilimelele lui Cărtărescu. Dar, acolo unde vine de suflet, de căinţă, dacă se face cu sinceritate, cu smerenie, parcă se mai atenuează din gravitate. Mă refer la factorul uman. Cel literar este compromis total.

mă refeream la The Sandman, un serial TV american din 2022, creat după benzi desenate omonime din 1989–1996 de Gaiman și publicate de DC Comics. Sandman este stăpânul viselor şi unul dintre cei șapte Nesfârșiți. Serialul propune o foarte interesantă abordare şi are câteva pasaje foarte poetice, mai ales la confruntarea lui Sandman cu Lucifer, în care învinge speranţa, într-un moment în care Lucifer, prin antiviaţă, părea a fi câştigător. Interesant este şi episodul în care Sandman o salvează pe Caliope care era ţinută captivă de un scriitor avid de succes. De urmărit, este pe Netflix. Cu menţiunea că unele seriale pot fi plictisitoare, prin lipsa de acţiune, dar, per total, sunt nişte idei care pot inspira în procesul creativ. Poemul tău abordează conceptul de Uroborus, privit prin dimensiunea visului. Nu este ceva nou, dar merită orice reflecţie pe seama acestui subiect.

transcendenţa,
l-a făcut să aibă


cu mulţumiri pentru explicaţiile pe care le-ai oferit, fiindcă şi eu, pe acest site, îmi testez abilităţile critice, în vederea unor posibile proiecte, şi vreau să ştiu în ce măsură pătrund un text, chiar şi atunci când are unele ambiguităţi

niste sensuri. Atentie un pic la Celan, in unele locuri e un autor plin de angoase. Mie mi se pare ca este un autor care nu a reusit sa iasa din labirintul propriilor ganduri si nelinisti, asta fiind, cred, si una dintre cauzele pentru care a ales sinuciderea. A tot schimbat locuri, fiind haituit, iar fascismul l-a marcat profund. Nu este un autor la care sa simt trancendenta, cu toate ca metempsihoza, ca o cale de evadare artistica din angoasa, a incercat-o uneori, ca si in Salcamul. Citindu-l pe Celan am simtit, pe langa admiratie, si compasiune de autor. Un autor mult mai luminos, mai transcendental, a fost Yvan Goll, chiar daca si el a fost marcat de suferinta, mai exact de leucemie. Insa faptul ca oamenii i-au sarit in ajutor, in special prietenii sai poeti, care i-au donat sange, l-au facut sa aiba o viziune mai optimista asupra lumii.... De ce spun toate astea? Ca sa nu te lasi absorbita de un singur autor si sa ai o privire cat mai larga asupra fenomenului. Daca vrei sa afli o poezie plina de dragoste, forta, profunzime si imaginatie, incearca-i si pe Neruda si Ritsos. Apoi fa o comparatie cu Celan.

corecţie

Te-ai apucat de lecturi, ceea ce este bine. Paul Celan poate avea o mare putere de influenţă, fiindcă explorează, în Măslinul, suferința, întunecimea, singurătatea, amintirile, identitatea și relația dintre om și natură, aşa cum şi tu încerci să o faci, dar se pare că nu reuşeşti mereu să relaţionezi, de unde şi faptul că nu mai străluceşti în ochii lighioanelor. Sau poate că este o detaşare de aspectele negative care te influenţau şi aproape te posedau? Numai tu ştii... Cumva, e plauzibil acest lucru, ca să scapi de o problemă, mai întâi trebuie să o identifici, să o priveşti cu aceeaşi ochi, să te împrieteneşti cu ea, apoi să te detaşezi cu eleganţă sau pur şi simplu să-i dai un şut... Prin urmare, trebuie mai mult lucru cu sinele, iar lectura poate fi o cârjă existenţială, apoi o aripă şi marele zbor. Nu judec valoarea poemului şi nu vin cu verdicte, am încercat doar să pătrund acolo, între coperţile de piele.

în prima strofă, pot fi scoase: lui Sau a ei. Este suficient pe cineva. La strofa a doua, am avut tendinţa de a propune eliminarea surâsului, pentru a pune altceva care să sugereze faptul că se ignoră durerea, dar m-am prins. Surâsul apare în două ipostaze, una de ignorare a suferinţei, de acceptare, alta de teamă, că surâsul ei e o chestiune efemeră sau, cine ştie, chiar o prefăcătorie. per total, mi-a plăcut. Are subtilităţi, chiar dacă pare simplu sau de suprafaţă, la prima vedere.

îl poţi introduce şi pe Stendhal, la sfârşit, dacă tot ai poemenit de roşu şi negru. texul poate fi încadrat şi la poezie, datorită lirismului existent. Am citit cu plăcere!