în ochii lighioanelor strălucește doar luna

Te-ai apucat de lecturi, ceea ce este bine. Paul Celan poate avea o mare putere de influenţă, fiindcă explorează, în Măslinul, suferința, întunecimea, singurătatea, amintirile, identitatea și relația dintre om și natură, aşa cum şi tu încerci să o faci, dar se pare că nu reuşeşti mereu să relaţionezi, de unde şi faptul că nu mai străluceşti în ochii lighioanelor. Sau poate că este o detaşare de aspectele negative care te influenţau şi aproape te posedau? Numai tu ştii... Cumva, e plauzibil acest lucru, ca să scapi de o problemă, mai întâi trebuie să o identifici, să o priveşti cu aceeaşi ochi, să te împrieteneşti cu ea, apoi să te detaşezi cu eleganţă sau pur şi simplu să-i dai un şut... Prin urmare, trebuie mai mult lucru cu sinele, iar lectura poate fi o cârjă existenţială, apoi o aripă şi marele zbor. Nu judec valoarea poemului şi nu vin cu verdicte, am încercat doar să pătrund acolo, între coperţile de piele.

corecţie

Interesantă interpretare! Mulțumesc că ați trecut pe aici și că ați acordat atenție sensurilor din poem.
De fapt, e un poem de dragoste. Am încercat să abstractizez astfel încât să poată avea mai multe sensuri.
Nu știu dacă mi-a ieșit.
Lighioanele din ghena de la parter sunt gândurile și obiceiurile negative, singurătatea.
Eu străluceam odată în ochii lor, ca imaginea mea pe retina lor, ca și când ele voiau să mă posede, să nu văd partea luminoasă a vieții.
Dar acum doar luna strălucește în ochii lor. Eu nu mai stau față în față cu ele, ci cu iubirea ,,de pe prag”. :)

Da, e o poezie dragă mie. Știu semnificațiile - melancolia, suferința. ,,că nu sunt eu” revine la ideea că eul liric nu se mai regăsește în tristețe și suferință.
Știu că un poem nu trebuie explicat de autor, dar am făcut-o, totuși, de dragul discuției. Și da, am început să citesc marii autori. :)

niste sensuri. Atentie un pic la Celan, in unele locuri e un autor plin de angoase. Mie mi se pare ca este un autor care nu a reusit sa iasa din labirintul propriilor ganduri si nelinisti, asta fiind, cred, si una dintre cauzele pentru care a ales sinuciderea. A tot schimbat locuri, fiind haituit, iar fascismul l-a marcat profund. Nu este un autor la care sa simt trancendenta, cu toate ca metempsihoza, ca o cale de evadare artistica din angoasa, a incercat-o uneori, ca si in Salcamul. Citindu-l pe Celan am simtit, pe langa admiratie, si compasiune de autor. Un autor mult mai luminos, mai transcendental, a fost Yvan Goll, chiar daca si el a fost marcat de suferinta, mai exact de leucemie. Insa faptul ca oamenii i-au sarit in ajutor, in special prietenii sai poeti, care i-au donat sange, l-au facut sa aiba o viziune mai optimista asupra lumii.... De ce spun toate astea? Ca sa nu te lasi absorbita de un singur autor si sa ai o privire cat mai larga asupra fenomenului. Daca vrei sa afli o poezie plina de dragoste, forta, profunzime si imaginatie, incearca-i si pe Neruda si Ritsos. Apoi fa o comparatie cu Celan.

transcendenţa,
l-a făcut să aibă


cu mulţumiri pentru explicaţiile pe care le-ai oferit, fiindcă şi eu, pe acest site, îmi testez abilităţile critice, în vederea unor posibile proiecte, şi vreau să ştiu în ce măsură pătrund un text, chiar şi atunci când are unele ambiguităţi

Vă mulțumesc frumos pentru recomandări - de Goll și Ritsos chiar nu am auzit. I-am trecut pe listă.
Cât despre Celan, da, mă atrage tocmai pentru că sunt fascinată de starea de spleen, de disperarea poeților. Totuși, aveți dreptate că trebuie să-mi diversific lectura.

dar nu e plictiseală şi nici dezgust la Celan. E angoasă. Un soi de angoasă avea şi Trakl, cauzată de o relaţie incestuoasă. A încercat să repare ceva prin scris, se vede regretul său. Dar nu a depăşit momentul, murind în urma unei supradoze de cocaină. Un alt poet pe linia celor doi este Srecko Kosovel, opera sa, Extazul morţii, vorbind de la sine. César Vallejo, şi el, pe această linie, de unde şi titlul antologiei, apărută şi la noi: A murit eternitatea mea. Pentru concentrarea stilului poetic, puteţi să-i studiaţi pe Alain Bosquet, pe Ungaretti, eventual şi pe Lorca. Numai de bine!