șters

De-ar fi mijloace
Și-ar fi putință
Cum m-aș mai face
După dorință!
M-aș face-oglindă
Strălucitoare.
Să te cuprindă
Pân- la picioare.
Pieptene de-aur,
Ce-n mângâiere
Părul netează
Fără durere.
Un vânt m-aș face,
Ce lin și-n taină
Pe piept desface
Ușoara haină.
Un somn m-aș face
Dulce de vară
Să-ți închiz ochii
În orice sară.
Dar n-am mijloace
Nici e putință
De a mă face
După dorință.

Eminescu

ai beneficiat de analiză mai mult decât oricine. Vezi ce alți utilizatori mai găsești pe site. Faci tu, cum faci de obicei. Îi păcălești cu o laudă de 3 cuvinte pe textelor lor și vin garantat să te comenteze. Mie mi-ai demonstrat că, dacă vrei, poți scrie sonete excelente, deci știi ce trebuie știut. Acuma, că ai atins acest nivel, înseamnă că poți începe să faci și analize detaliate pe textele altora, că semn de recunoștință pentru tot ajutorul primit. Nu pe textele mele, că eu nu am nevoie, ci pe textele celor pe care simți că îi poți ajuta. Succes!

doamnei Elena. Ca să înţelegi că simplificările acelea exagerate la care recurgi, sunt nepoetice, inestetice

aş fi vrut să văd rime şi pe alte părţi de propoziţie, nu doar pe substantive şi adjective, cu tot cu declinările lor. Adică, la câtă muncă s-a investit în text şi la ce cuvinte deştepte se folosesc, precum paleativul, entropia, rimele meritau o diversitate mai mare. Poate şi un verb, poate şi o combinare de cuvinte.

oricum, textul nu e de lepădat, are farmecul lui

Un text interesant, în care se împletesc mai multe fire narative şi planuri existenţiale, în care se imbrică mai mulţi solzi de suflet. Dragoste pură la început, apoi cadrul naturii, într-o tentă fantezistă, suprarealistă, cu tot felul de personificări, iar la final o mixare de regret, cuminecare şi aşteptare a inefabilului. Am citit cu plăcere!

Simt două lucruri când citesc acest sonet. În primul rând, sentimentul care l-a generat e autentic. Primele două versuri sunt relevante, de acolo izvorăște totul. După acea, simt că ai început să cauți rimele. Nu cred că te gândeai la karme înainte să scrii textul, ai început să te gândești la rima pentru doarme și ți s-a părut că dă bine karme, că e interesant și potrivit, dar nemaifiind ceva spontan, natural. Totul are logică, totul are substrat emoțional, dar simt că rima te domină și te face să mergi după ea. Chiar și așa, textul e bine scris dpdv tehnic, e cursiv, ai metafore frumoase, expresive, abordezi simbolismul, în care te simți familiar. E un text care-mi place, per total și în care demonstrezi că ești perfecționist, că muncești și că există și un sentiment în spatele muncii. Da, probabil că nu aș vrea să simt munca la o poezie, să fie ca și cum ți-ar înflori poezia în suflet, cu tot cu rădăcină, tulpină, petale, iar ea să trebuiască doar să fie mutată dintr-un ghiveci în altul. Insă acest gen literar impune munca, oricât de repede ar veni rimele, și de aceea trebuie privit și acceptat ca atare.

ai băgat rima în interior, e ok

acel vină nu îmi place

ce zici de

mirosul de ploaie
se simte în vânt
spăla-ne-va

construcțiile forțate, cu infinitive, mai ales la versul 2, și conjuncțiile "de" care mă trimit prea mult la Eminescu. De rana de a fi, mai bine de rana lui a fi, cu verbul între ghilinele. Plus că verbul a fi se repetă și în ultima strofă, la vom fi. Apoi versul acesta: Tămăduire care are primul. Nu se leagă bine de precedentul. Parcă ar merge mai bine forma interogativă.

e plin de stângăcii, mai ales la versurile 2 si 3. Şi fiindcă m-ai provocat, voi scrie un sonet, parodie după textul tău, iar după aia ori te laşi de scris, ori îţi ridici nivelul şi scrii măcar la jumătate din nivelul meu, eu care nu mă obosesc să scriu sonet, dar care voi face o excepţie pentru tine.

din acest text nu prea mă încântă, chiar dacă ar vrea să creeze un efect de reverberație. Sunt prea simple, pentru un text care se vrea mai profund. Mai bine erau acolo cioburi de umbre. Nici regionalismul acela nu dă bine. Față de textul de data trecută, acesta nu e la același nivel. Poate mai revii asupra lui.

cu explicații și trimiteri care nu au legătură cu textul. Ți-am comentat câteva texte, fără să te iau pe tine în calcul cu nimic. Uneori mi-a plăcut mau mult, alteori mai puțin. Apropo, eu nu știu cine ești, n-am auzit de tine în lunea literară, nu știu cum arăți și nu cred că am jucat pe aceeași parte cu tine. Cred că am auzit pe acest site că ești un debutant și atât. Dar nu asta, contează, of course, când îți comentez textele. Să fii sănătos și să ai succes mai departe!

O prinzi în plasă, îi sugi viața puțin câte puțin, până când, de la dimensiunea ei de muscă intergalactică, devine cât o musculiță bețivă. Cu ultima licărire de viață, va privi la celelalte musculițe libere, cum se învârt în jurul paharului de pălincă, găsindu-și,până la urmă, o moarte mult mai onorabilă, înecate în extazul propriei fericiri.

asta, referitor la pasajul cu fotografia, si Louise explorand in noaptea ei virtuoasa, pe fagasul timpului, trairile celei din fotografie. Cu diferenta ca ea pune accent pe factorul emotional, la tine fiind totul doar ca o simpla relatare. Abia de la strofa a treia incepi sa punctezi la factorul emotional, unde faci un melanj intre douamiism si curentul cyber poetry, acolo unde si tu te incadrezi, uneori. La final esti un fel de aerosol, as fi preferat o insinuare, ma insinuez, in loc de acea intrare in camera, dar, ma rog, ai ales un limbaj mai plat, mai rudimentar, pentru a descrie actiunea. Mi-a placut totusi poemul, ca stare, cu toate ca partea introductiva este prea lunga si plictisitoare. Sa zicem ca asa ai vrut tu, un crescendo. Si trebuie sa remarc ca acum nu mai esti fracturat, cum spuneai ca trebuie sa fie poezia, ci urmaresti un fir narativ, spui o poveste.

Sima nu are nicio treabă cu poezia, iar la comentarii se dovedeşte că, în afară să abereze şi să atace la persoană, nu ştie altceva. Probabil că, dacă vede un sonet, începe să laude şi să încurajeze, ca şi cum tot el ar fi autorul lor. În orice caz, locul lui e în afara site-ului, pentru că nu se poate controla.

referitor la textul lui Ilie, stilul îmi aduce aminte de Ungaretti, fiindcă şi la el se întâlneşte această economie a limbajului, în care fiecare cuvânt e ales cu grijă şi are încărcătură emoţională şi valenţă polisemantică. Totuşi, diferenţa la Ilie este dată pe factorul emoţional, poemul lui oferind o stare de calm și reflecție asupra trăirilor interioare, în timp ce la Ungaretti se simte haosul, conflictul, mai ales la poemele în care se simte trauma războiului, el fiind un poet care îşi scria versurile chiar şi în tranşee. Ceea ce există în comun, la ambii, este efemeritatea. La Ilie sugestiva in acest sens este petala, la Ungaretti moartea si distrugerea, acestea fiind contracarate de recursul la memorie. Si la Ilie se simte aceasta nevoie de salvgardare prin pastrarea cantecului de leagan, de fapt, o revenire la copilul din el sau la propriul copil, pe care ar vrea sa-l legene la nesfarsit, intr-un somn echivalent cu nemurirea.

Poemul este excelent!

erată

când urli la tine ca icoana la perete - să asociezi icoana cu urletul, când icoana are cu totul alt scop, este o preţiozitate

începutul este ultrauzitat, mă refer la primul vers cu trimitere la Nietzsche si Kierkegaard, o tema filosofica cum ca singurătatea poate duce la o conștientizare mai profundă a sinelui, da, stim cu totii povestea asta

exprimare stangace, plina de repetitii cu efect redundant - căci mulţi oameni intră-n tine promiţând şi mulţi promit că ies, dar nu mai ies.

sa repeti acel promitand si acel iesit, cand se putea mult mai poetic, mult mai rafinat, mult mai concentrat

inteleg repetitia ca figura de stil, dar conteaza si cum e folosita, conteaza limbajul, ritmul, sa nu ti se plimbe limba in gura

strofa 4 este singura care imi place, avand un limbaj mai expresiv, mai natural, dar chiar si acolo poti evita repetitia adverbului cum, folosindu-o o singura data

termini cu acelasi verb, a pute, folosit si in strofa a treia, de parca vrei sa convingi cititorul cu aceasta stare, insa totul pare exagerat

altadata am fost impresionat de niste poeme de-ale tale, aici nu sunt convins decat in foarte mica masura, ma refer, cum am mai spus, la strofa 4

mister Manolescu, dumneata consideri că critica literară cu asta se ocupă, cu masacrarea textelor bune? Păi, după acest principiu, criticii literari sunt nişte călăi, nu nişte ambasadori ai artei adevărate...

Scuza este lamentabilă. Lenea ar fi mai plauzibilă.

reclama fiului iubit, cum am mai zis

şi creăm o presiune uriaşă, pentru a da naştere diamantelor...

şi la oarecare semne. În rest, cu bune şi rele, orice părinte îşi iubeşte copilul, chiar dacă el este un mic Frankenstein...