șters

ar fi la fel de înţelepţi ca editoriii de pe Agonia, care recomandă texte fără analiză pe text sau cu comentarii de 1 rând, atunci fiecare cronică literară s-ar reduce la dimensiunea unui aforism, iar alături s-ar desena frumos o steluţă, în funcţie de culoarea ochişorilor lor, ca să se bucure autorii de plusul emoţional. Eventual, s-ar putea pune şi o rubrică specială în care autorul să justifice de ce cronica are doar 1 rând, iar în cazul în care lipseşte numele criticului de sub cronică, autorul să încerce să explice cititorilor că respectivul critic a avut o anume crampă la creier sau la stomac, şi că numele lui nu este relevant, de vreme ce steluţa există, aforismul există, iar autorul textului poate crede în contnuare în şansa lui, imaginându-şi, în timp ce doarme, cu ochii întredeschişi, că urmează o cronică, un nume, un studiu literar, iar, apoi, marele public va fi în extaz, ba chiar şi Dumnezeu va aplauda fericita continuare a cronicii şi dezvăluirea numelui maestrului exeget. Sper să nu deranjeze parodia mea făcută la adresa criticilor literari.

şi de o fineţe extraordinară! Fiindcă lasă în suspans concluzia, făcându-l pe cititor să se gândească neforţat dacă există un folos în toată această poveste. Desigur, autoarea alege, dar pot spune că este foarte bună sugestia. Oricu, chiar dacă nu se aplică, poemul rămâne la cote înalte.

Un poem în care Adam și Iisus coexistă în trupul poetului, încă de la naștere, durerea fiind semnul acestei locuiri, acestei prezențe, iar aici se face și o paralelă între coasta din care a fost făcută femeia și coasta Mântuitorului, străpunsă de suliță. Din viața lui Adam se naște dătătoarea de viață, din coasta lui Iisus curg sângele și apa, prefigurând veșnicia, înmugurirea morții. Mirosul acela l-am mai întâlnit și la Nichita, în Roata cu o singură spiță, pe când mirosea a mort de pe altă planetă, iar roata, fiind linie, tot la veșnicie se raporta. Spița în cazul dv. poate fi credința, asigurând continuitatea pe acest drum al Golgotei personale. Moartea, prin înmugurire, reprezintă o personificare a Raiului, altfel, dacă ar fi fost doar descompunere cu un miros pestilențial, nu ar mai fi oferit această perspectivă optimistă, revelatoare. O mică observație ar fi că în penultima strofă reiterați ceea ce spuneți în a doua, cu privire la Iisus, ceea ce impune o completare, cu factor de întărire: nu sunt eu, ci TOT acela care..., în tandem cu Și, tot de când m-am născut,... Poemul, religios în esență și trăire, mi-a plăcut, iar alegerea repetițiilor, ca tehnică poetică, este inspirată. Mă bucur că nu ați insistat cu rimele, de data aceasta, și ați lăsat textul să respire.

care a fost intenţia dv. şi care este publicul ţinţă. Şi, tocmai de aceea, am salutat acest demers. Că prozodia nu e mereu perfectă, e de înţeles cumva, fiindcă trebuie făcute multe compromisuri din cauza substantivelor proprii. Eu zic să continuaţi şi să nu ţineţi cont de gurile rele.

De două lucruri mi-am amintit citind acest poem. Primul, că Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca fiind cel mai folositor răspuns? Al doilea, că Dumnezeu, prin nemişcarea sa, spune totul. Asta cu privire la El. Apoi, m-am gândit la faptul că viaţa omului este o floare ruptă din veşnicie şi pusă într-un vas plin cu sânge. Sau, o mână de moloz într-o urnă, la fel cum pui cenușa unui om drag cu iluzia că așa îți va fi alături. Iată, deci, din ce perspectivă am făcut conexiunile, pentru a ajunge la final. Unul la care mă întreb dacă povestea aceea cu renaşterea din cenuşă mai este posibilă în acest context al paradoxurilor şi al tuturor nebuniilor, ciudăţeniilor, care se întâmplă peste tot. Am citit cu plăcere!

Mă bucur că am putut ajuta cu ceva!

Nu-ți place?

Mie mi se pare că absorbirea sună bine în context. Și e mult mai poetic.

şi mie mi-a plăcut acea metaforă, mai ales pentru că mi-a amintit că suferinţa este singurul chirurg care poate înlătura cataracta ochiului lăuntric, o temă generoasă, abordată de foarte mulţi scriitori, care m-a inspirat şi pe mine cândva.

Observ şi brutalul, nemilosul asimilează, spus ca din topor, în contradicţie totală cu fineţea acelei membrane a luminii, ducându-mă, prin această necioplire a marmurei, pentru a scoate fineţea la suprafaţă, la celebrele fraze din Star Trek, spuse de rasa borgilor: We are the Borg. You will be assimilated!

Chiar dacă reiterează lucruri spuse de alţii, chiar dacă se mai poate umbla la fineţea exprimării, poemul este Ok şi aşa, mai ales pentru fanii inegalabilului Star Trek.

Cuvântul "afară" este inutil, fiindcă "fluturii pe stratul de brumă" sugerează deja planul exterior. "Când acestea tresar" implică doar o secvență de timp, propun gerunziul "tresărind", cu caracter atemporal, excluzând factorul excepție și înveșnicind tresărirea. Curgerea izbăvirii de la unul la celălalt nu e cea mai fericită expresie, făcând trimitere și la sudoare prin alăturare semantică cu râul. Oricum, această curgere, fiind folosită doar cu sensul de comunicare, transmitere, nu implică posibila ieșire din matca unisonului, pentru a se forma un râu al pierderii de sine sau al pierderii definitive, aluzie la Styx, râul urii, în care se îneacă șoaptele demonilor, șoaptele ispititoare, ale dorințelor carnale și atât. Verbul curgere l-ai gândit cu scop tranzițional, pentru a face legătura logică cu râul, dar curgerea, de la unul la altul, printr-o simplă ținere de mână, nu prea are accesibilitate și nici motivație gravitațională. Comunicarea ar fi posibilă, ca o transfuzie reciprocă, dacă cei doi ar alege să se țină rană de rană, iar eu îți dăruiesc, cu drag, această sugestie mult mai profundă, care are cu adevărat rol purificator, de mântuire. Am citit, deci, textul tău cu deosebită plăcere și, mai ales, atenție, așa cum trebuie citit un text, pentru a-i pătrunde tainele, pentru a face conexiunile necesare. E un text foarte bun, palimpsestul mitologic îl găsesc foarte inspirat, simbolistica folosită, la fel. Mai ales asocierea aceea între fluturi, simbol al sufletelor, și stratul de humă, amintirile sufletului având, astfel, doar efemeritate. Sper să-ți folosească analiza mea pe text, oricum te felicit pentru modul sensibil și inteligent prin care ai poetizat atât de frumos despre iubire și mântuire.

Stimate domnule George Paşa, ştim prea bine ce este Agonia şi ştim prea bine care este limita la care se poate ajunge cu ajutorul comentariilor celorlalţi utilizatori, asta în cazul în care comentariile sunt sincere şi nu au caracter răzbunător sau manipulator. Rămâne ca valoarea acestui text să fie certificată de oameni care se pricep mai bine decât noi, niciunul dintre noi neavând o carieră critică excepţională. Ştiu că, din lipsă de recunoaştere, din lipsă de rezultate, mulţi utilizatori ignoră critica literară sau chiar o detestă, dar, fie că vrem, fie că nu vrem, evoluţia unui scriitor ţine şi de impactul pe care opera lui o are asupra specialiştilor, nu numai asupra puţinilor useri de pe un atelier literar. Eu pot pune pariu că, atunci când veţi privi cu maximă atenţie şi obiectivitate asupra propriului text, veţi şti care este nivelul lui maxim de rezonanţă, asta dacă nu ştiţi deja acest lucru. În orice caz, în ceea ce mă priveşte, vă garantez că, dincolo de parodia creată după el, v-am tratat textul cu sinceritate şi nu v-am folosit în niciun fel, pentru a mă răzbuna pe alţi utilizatori, pentru a-mi manifesta antipatia sau solidaritatea faţă de autorul textului sau faţă de alţi comentatori. Că editorii nu au dorit să argumenteze, asta este un minus pentru ei şi pentru site, dar asta nu afectează părerea mea despre text. Şi mai consider că dumneavoastră sunteţi o voce pricepută a acestui site, iar atunci când comentaţi detaşat, echilibrat şi argumentat, ca un adevărat profesor de literatură, pentru mine este o bucurie şi vă respect la maxim.

dacă exclud blocurile muncitoreşti

fără româneşti

că m-am teleportat în spaţiul literaturii americane, asta fiindcă zgârie-norii tronează acolo, iar temele prezente, cotidianul în pragul unei catastrofe, impactul tehnologiei şi experimentele în eprubetă, alienarea, consumismul, natura versus urbanizare, plus limbajul ironic şi melancolic în acelaşi timp - a se vedea contratstul dintre gravitatea tragediilor şi paharul de suc ieftin sau aluzia la absurdul existenţei, referindu-mă la sâmburele de măsline din buzunarul unui semizeu - mă trimit cumva la Allen Ginsberg sau Frank O’Hara. N-am spus Bukowski, chiar dacă există aici şi diverse observaţii asupra decadenţei societăţii, din cauza tonului diferit, mai liniştit şi lipsit de vulgaritate. Poemul evocă şi condiţia fiinţelor care se iubesc într-o societate superficială, aflată în pragul apocalipsei, ceea ce mă trimite, dacă exclud blocurile muncitoreşti româneşti - cu toate că şi pe astea, alături de fabrici, le-am întâlnit la Robert Frost - , la poezia americană. Scriere cursivă, ton echilibrat, mesaj clar, într-un cuvânt, un poem care mi-a reţinut atenţia!

erată

pentru că nu puteţi demonstra că nu aţi citit acea carte sau că nu ştiţi acea melodie. E doar cuvântul dv. împotriva cuvântului meu, cu diferenţa că asemănările izbitoare, descoperite de mine, susţin ceea ce spun eu, că se reiterează nişte idei, lipsind factorul autenticitate, ceeea ce recunoaşteţi şi dv., prin faptul că "Nu e ceva nou". Chiar şi doliul despre care vorbiţi are corespondent prin acea traumă misterioasă, din descrierea cărţii, fiind vorba tot de un deces, Aurora pierzând-o pe Lynn Sommers, mama sa. Lispind autenticitatea, rămânem cu ce? Cu banchiza, cu toate că şi acolo îmi miroase a Ion Barbu, care poetiza despre banchizele ce poartă în ele memoria vremurilor trecute.

omul de știință Seth Brundle, care lucrează la un dispozitiv, pentru a teleporta obiecte sau chiar ființe vii, dintr-un loc în altul. După un test reușit cu un babuin - aluzie la daimonul poetic la care se rezumă unii poeţi mai leneşi, încearcă să se teleporteze dar, din cauza unei erori a computerului, ADN-ul său se contopește cu cel al unei muște comune care ajunsese accidental în camera de teleportare. La început are brusc puteri supraumane și le testează într-o cârciumă asemănătoare cu cea a lui Bicuţă, într-o luptă care duce, totuşi, la o înfrângere dureroasă, ca un fel de eşesc literar în care rămâi, totuşi, cu fragmentele de pe coperta a patra ale criticilor pe care, chipurile, îi deteşti. Cu toate acestea, Brundle se transformă în Brundlefly - un monstru umanoid - cu trăsături de muscă baritonală. Ceea ce este o variantă upgradată a dresorului, of course.

precum Bruce Boxleitner, îndrăgostit de rolul din propriul său film, Babylon 5. Însă Bruce, actor impecabil şi minte strălucită, nu s-a mulţumit doar cu acest rol, motiv pentru care a făcut trecerea la categoria scriitor de roman, publicând două cărţi. Spor la scris!

pe la 20 şi ceva de ani deja citisem toate cărţile apărute la Nemira, Teora, Pygmalion - găsesc interesantă abordarea ta, mai ales că sunt un fan al lui Philip K. Dick, dar şi al lui Orson Scot Card, care merita pomenit în context, prin Jocul lui Ender şi continuarea indirectă, Vorbitor în numele morţilor. Spun că merita fiindcă abordezi subiectul Morţii. Preocupat ca şi tine şi având acel bagaj de lectură imens, nu m-am mulţumit doar cu eseuri sau scurte povestiri, care nu au pretenţia de a epuiza problema, ci mi-am propus să merg mult mai departe, ceea ce îţi recomand şi ţie, mai ales că acum ai nişte unelte care îţi facilitează accesul la informaţie şi prin care poţi compara gândirea ta cu modul în care AI, prin cumulul de informaţii adunate, descrie toate aceste subiecte. Adică să scrii un roman, acolo e adevărata provocare pentru o minte strălucită. Eseuri, schiţe, mai toţi pot scrie, dar să construieşti noi universuri ficţionale, să intri în pielea a zeci de personaje pe care să le controlezi cu abilitate, să îmbini realul cu imaginarul la nivelul marilor maeştri ai genului, asta se potriveşte unei minţi strălucite, plină de imaginaţie şi creativitate. Iată provocarea pe care ţi-o lansez. Preocuparea ta pentru poezie s-ar putea să te ajute să adaugi lirism acestui SF şi să te desparţi de abordarea didactică, filosofică, lipsită de viaţă, lipsită de intensitate, ca să nu zic fior. Imaginaţie cred că ai din belşug, deschideri de genul celor de la şah am văzut că ştii - ca o paralelă la universul lui Klein, Gambitul stelelor - prin urmare, repet, iată adevărata provocare, să răspunzi tuturor acestor întrebări, să te descoperi şi redescoperi, să te inventezi şi reinventezi, fiind Creatorul unui nou univers, la scara unui roman. Ştiu că e de muncă, ştiu că un roman necesită ani de studiu suplimentar, dar asta fac marii maeştri. Chiar dacă unii, precum Herbert, nu au fost recunoscuţi, apreciaţi la adevărata lor valoare, pe timpul vieţii. Baftă!

Primele 4 versuri sunt chiar profunde: Când stelele nu se trezesc / Ascund secrete în nisip, / Pun întrebări și reușesc / Să găsesc totul în nimic. Se face o trimitere subtilă la inaccesibilitate şi la adevărurile ascunse. La adâncimea şi întunericul în care trebuie să scotocim pentru a găsi lumina. Chiar şi după aceea, avem o trimitere subtilă la luntraş, la Charon. Mai departe, se face o paralelă destinală, viaţa, iubirea, cu toate topirile ei, schimbându-ne rolul. Şi iată cum apare protestul cireşilor, sublimă personificare, tragică şi ludică în acelaşi timp! Evident, neascultarea, nebăgarea în seamnă a protestului duce la alienare, de ajungi să scrii pe piatră, poate piatra va empatiza mai bine - iată paradoxul! Iar finalul demonstrează că, în ciuda amărăciunii, autorul a ales versuri rimate, cântecul lor fiind o manifestare a speranţei.

şchiopătarea să nu strivească sărutul. O altă dimensiune sau viziune a sentimentelor, plecându-se de la celebrul sărut stănescian al tălpii piciorului.

se respectă adevărul istoric, acest demers artistic și patriotic, de a creiona un portret poetic pentru personalitățile istoriei noastre, este binevenit! Copiii, de exemplu, ar putea învăța cu mai mare ușurință și plăcere. Nu e deloc ușor pentru autor să găsească rimele potrivite, să mențină un ritm perfect, fiindcă unele denumiri și unele personaje au anumite accente, dar apreciez munca, efortul, pasiunea și intenția din spatele acestui demers literar!