șters

Cuvântul "afară" este inutil, fiindcă "fluturii pe stratul de brumă" sugerează deja planul exterior. "Când acestea tresar" implică doar o secvență de timp, propun gerunziul "tresărind", cu caracter atemporal, excluzând factorul excepție și înveșnicind tresărirea. Curgerea izbăvirii de la unul la celălalt nu e cea mai fericită expresie, făcând trimitere și la sudoare prin alăturare semantică cu râul. Oricum, această curgere, fiind folosită doar cu sensul de comunicare, transmitere, nu implică posibila ieșire din matca unisonului, pentru a se forma un râu al pierderii de sine sau al pierderii definitive, aluzie la Styx, râul urii, în care se îneacă șoaptele demonilor, șoaptele ispititoare, ale dorințelor carnale și atât. Verbul curgere l-ai gândit cu scop tranzițional, pentru a face legătura logică cu râul, dar curgerea, de la unul la altul, printr-o simplă ținere de mână, nu prea are accesibilitate și nici motivație gravitațională. Comunicarea ar fi posibilă, ca o transfuzie reciprocă, dacă cei doi ar alege să se țină rană de rană, iar eu îți dăruiesc, cu drag, această sugestie mult mai profundă, care are cu adevărat rol purificator, de mântuire. Am citit, deci, textul tău cu deosebită plăcere și, mai ales, atenție, așa cum trebuie citit un text, pentru a-i pătrunde tainele, pentru a face conexiunile necesare. E un text foarte bun, palimpsestul mitologic îl găsesc foarte inspirat, simbolistica folosită, la fel. Mai ales asocierea aceea între fluturi, simbol al sufletelor, și stratul de humă, amintirile sufletului având, astfel, doar efemeritate. Sper să-ți folosească analiza mea pe text, oricum te felicit pentru modul sensibil și inteligent prin care ai poetizat atât de frumos despre iubire și mântuire.

Stimate domnule George Paşa, ştim prea bine ce este Agonia şi ştim prea bine care este limita la care se poate ajunge cu ajutorul comentariilor celorlalţi utilizatori, asta în cazul în care comentariile sunt sincere şi nu au caracter răzbunător sau manipulator. Rămâne ca valoarea acestui text să fie certificată de oameni care se pricep mai bine decât noi, niciunul dintre noi neavând o carieră critică excepţională. Ştiu că, din lipsă de recunoaştere, din lipsă de rezultate, mulţi utilizatori ignoră critica literară sau chiar o detestă, dar, fie că vrem, fie că nu vrem, evoluţia unui scriitor ţine şi de impactul pe care opera lui o are asupra specialiştilor, nu numai asupra puţinilor useri de pe un atelier literar. Eu pot pune pariu că, atunci când veţi privi cu maximă atenţie şi obiectivitate asupra propriului text, veţi şti care este nivelul lui maxim de rezonanţă, asta dacă nu ştiţi deja acest lucru. În orice caz, în ceea ce mă priveşte, vă garantez că, dincolo de parodia creată după el, v-am tratat textul cu sinceritate şi nu v-am folosit în niciun fel, pentru a mă răzbuna pe alţi utilizatori, pentru a-mi manifesta antipatia sau solidaritatea faţă de autorul textului sau faţă de alţi comentatori. Că editorii nu au dorit să argumenteze, asta este un minus pentru ei şi pentru site, dar asta nu afectează părerea mea despre text. Şi mai consider că dumneavoastră sunteţi o voce pricepută a acestui site, iar atunci când comentaţi detaşat, echilibrat şi argumentat, ca un adevărat profesor de literatură, pentru mine este o bucurie şi vă respect la maxim.

dacă exclud blocurile muncitoreşti

fără româneşti

că m-am teleportat în spaţiul literaturii americane, asta fiindcă zgârie-norii tronează acolo, iar temele prezente, cotidianul în pragul unei catastrofe, impactul tehnologiei şi experimentele în eprubetă, alienarea, consumismul, natura versus urbanizare, plus limbajul ironic şi melancolic în acelaşi timp - a se vedea contratstul dintre gravitatea tragediilor şi paharul de suc ieftin sau aluzia la absurdul existenţei, referindu-mă la sâmburele de măsline din buzunarul unui semizeu - mă trimit cumva la Allen Ginsberg sau Frank O’Hara. N-am spus Bukowski, chiar dacă există aici şi diverse observaţii asupra decadenţei societăţii, din cauza tonului diferit, mai liniştit şi lipsit de vulgaritate. Poemul evocă şi condiţia fiinţelor care se iubesc într-o societate superficială, aflată în pragul apocalipsei, ceea ce mă trimite, dacă exclud blocurile muncitoreşti româneşti - cu toate că şi pe astea, alături de fabrici, le-am întâlnit la Robert Frost - , la poezia americană. Scriere cursivă, ton echilibrat, mesaj clar, într-un cuvânt, un poem care mi-a reţinut atenţia!

erată

pentru că nu puteţi demonstra că nu aţi citit acea carte sau că nu ştiţi acea melodie. E doar cuvântul dv. împotriva cuvântului meu, cu diferenţa că asemănările izbitoare, descoperite de mine, susţin ceea ce spun eu, că se reiterează nişte idei, lipsind factorul autenticitate, ceeea ce recunoaşteţi şi dv., prin faptul că "Nu e ceva nou". Chiar şi doliul despre care vorbiţi are corespondent prin acea traumă misterioasă, din descrierea cărţii, fiind vorba tot de un deces, Aurora pierzând-o pe Lynn Sommers, mama sa. Lispind autenticitatea, rămânem cu ce? Cu banchiza, cu toate că şi acolo îmi miroase a Ion Barbu, care poetiza despre banchizele ce poartă în ele memoria vremurilor trecute.

omul de știință Seth Brundle, care lucrează la un dispozitiv, pentru a teleporta obiecte sau chiar ființe vii, dintr-un loc în altul. După un test reușit cu un babuin - aluzie la daimonul poetic la care se rezumă unii poeţi mai leneşi, încearcă să se teleporteze dar, din cauza unei erori a computerului, ADN-ul său se contopește cu cel al unei muște comune care ajunsese accidental în camera de teleportare. La început are brusc puteri supraumane și le testează într-o cârciumă asemănătoare cu cea a lui Bicuţă, într-o luptă care duce, totuşi, la o înfrângere dureroasă, ca un fel de eşesc literar în care rămâi, totuşi, cu fragmentele de pe coperta a patra ale criticilor pe care, chipurile, îi deteşti. Cu toate acestea, Brundle se transformă în Brundlefly - un monstru umanoid - cu trăsături de muscă baritonală. Ceea ce este o variantă upgradată a dresorului, of course.

precum Bruce Boxleitner, îndrăgostit de rolul din propriul său film, Babylon 5. Însă Bruce, actor impecabil şi minte strălucită, nu s-a mulţumit doar cu acest rol, motiv pentru care a făcut trecerea la categoria scriitor de roman, publicând două cărţi. Spor la scris!

pe la 20 şi ceva de ani deja citisem toate cărţile apărute la Nemira, Teora, Pygmalion - găsesc interesantă abordarea ta, mai ales că sunt un fan al lui Philip K. Dick, dar şi al lui Orson Scot Card, care merita pomenit în context, prin Jocul lui Ender şi continuarea indirectă, Vorbitor în numele morţilor. Spun că merita fiindcă abordezi subiectul Morţii. Preocupat ca şi tine şi având acel bagaj de lectură imens, nu m-am mulţumit doar cu eseuri sau scurte povestiri, care nu au pretenţia de a epuiza problema, ci mi-am propus să merg mult mai departe, ceea ce îţi recomand şi ţie, mai ales că acum ai nişte unelte care îţi facilitează accesul la informaţie şi prin care poţi compara gândirea ta cu modul în care AI, prin cumulul de informaţii adunate, descrie toate aceste subiecte. Adică să scrii un roman, acolo e adevărata provocare pentru o minte strălucită. Eseuri, schiţe, mai toţi pot scrie, dar să construieşti noi universuri ficţionale, să intri în pielea a zeci de personaje pe care să le controlezi cu abilitate, să îmbini realul cu imaginarul la nivelul marilor maeştri ai genului, asta se potriveşte unei minţi strălucite, plină de imaginaţie şi creativitate. Iată provocarea pe care ţi-o lansez. Preocuparea ta pentru poezie s-ar putea să te ajute să adaugi lirism acestui SF şi să te desparţi de abordarea didactică, filosofică, lipsită de viaţă, lipsită de intensitate, ca să nu zic fior. Imaginaţie cred că ai din belşug, deschideri de genul celor de la şah am văzut că ştii - ca o paralelă la universul lui Klein, Gambitul stelelor - prin urmare, repet, iată adevărata provocare, să răspunzi tuturor acestor întrebări, să te descoperi şi redescoperi, să te inventezi şi reinventezi, fiind Creatorul unui nou univers, la scara unui roman. Ştiu că e de muncă, ştiu că un roman necesită ani de studiu suplimentar, dar asta fac marii maeştri. Chiar dacă unii, precum Herbert, nu au fost recunoscuţi, apreciaţi la adevărata lor valoare, pe timpul vieţii. Baftă!

Primele 4 versuri sunt chiar profunde: Când stelele nu se trezesc / Ascund secrete în nisip, / Pun întrebări și reușesc / Să găsesc totul în nimic. Se face o trimitere subtilă la inaccesibilitate şi la adevărurile ascunse. La adâncimea şi întunericul în care trebuie să scotocim pentru a găsi lumina. Chiar şi după aceea, avem o trimitere subtilă la luntraş, la Charon. Mai departe, se face o paralelă destinală, viaţa, iubirea, cu toate topirile ei, schimbându-ne rolul. Şi iată cum apare protestul cireşilor, sublimă personificare, tragică şi ludică în acelaşi timp! Evident, neascultarea, nebăgarea în seamnă a protestului duce la alienare, de ajungi să scrii pe piatră, poate piatra va empatiza mai bine - iată paradoxul! Iar finalul demonstrează că, în ciuda amărăciunii, autorul a ales versuri rimate, cântecul lor fiind o manifestare a speranţei.

şchiopătarea să nu strivească sărutul. O altă dimensiune sau viziune a sentimentelor, plecându-se de la celebrul sărut stănescian al tălpii piciorului.

se respectă adevărul istoric, acest demers artistic și patriotic, de a creiona un portret poetic pentru personalitățile istoriei noastre, este binevenit! Copiii, de exemplu, ar putea învăța cu mai mare ușurință și plăcere. Nu e deloc ușor pentru autor să găsească rimele potrivite, să mențină un ritm perfect, fiindcă unele denumiri și unele personaje au anumite accente, dar apreciez munca, efortul, pasiunea și intenția din spatele acestui demers literar!

eram curios despre ce era vorba şi am făcut o căutare pe Google, că nici eu nu le ştiu pe toate. Şi am găsit prezentarea cărţii Portrait in Sepia, de Isabel Allende, făcută de editor:

„Fiecare își alege tonalitatea pentru a-și istorisi povestea. Eu trăiesc printre nuanțe difuze, mistere umbrite, incertitudini; tonalitatea potrivită pentru a-mi povesti viața seamănă mai curând cu aceea a unui portret în sepia“, mărturisește Aurora. O traumă misterioasă a făcut ca în memoria tinerei protagoniste să existe o pată albă, o zonă incertă în care amintirile copilăriei se pierd. Duce o viață fericită în reședința somptuoasă a bunicii ei, Paulina del Valle, dar nopțile îi sunt bântuite de imaginile de coșmar ale unui oraș necunoscut. După experiența dureroasă a unei iubiri neîmpărtășite, Aurora își va alina singurătatea încercând să pună cap la cap frânturile de amintiri și poveștile pe care le află de la membrii familiei, descoperindu..."

Da, poemul Irinei reiterează aceeaşi idee, ba chiar vine şi el cu nişte pete de culoare, mai exact o pată neagră, în opoziţie cu pata albă din descrierea cărţii.

Şi mai există se pare şi o melodie, sEpia memory - Tommy, în care avem versurile: The sepia memory that you left behind, adică identic dpdv ideatic cu țărmul se tot duce, din poemul Irinei.

E drept că dacă nu aş fi avut internetul, nu aş fi ştiut în ce măsură se inspiră autoarea din cărţile pe care le citeşte sau din melodiile pe care le ascultă. Iar în cazul în care nu aş fi ştiut, aş fi încercat să-mi imaginez nişte lucruri, să fac nişte conexiuni. Poate că aş fi înţeles conceptul de memoria e o sepia, din descrierea de la final. Apoi m-as fi chestionat despre dialog, daca e reusit, si nu prea e, despre emotie, daca e puternica, si nu prea e, chiar daca autoarea supraliciteaza, spunand, explicit, cat de vie e senzatia, ori, aceasta senzatie vie trebuie sa vina in contradictie cu altceva, cu niste versuri revelatorii, si avem doar numele hotelului Miraj, foarte putin si tot la nivel explicit.

Bun, tinand cont ca traim in era in care accesul la informatie e o binecuvantare si descoperi ca factorul autenticitate nu exista, ci doar o idee reiterata cu mici diferente de culoare, te intrebi cu ce ramai de pe urma unui asemenea text? Care e contributia autoarei?

Textul e un subtil plagiat ideatic

cuvântul cel mai potrivit este:

rânduite

si ca sa se pastreze rima ordonat - inghetat

poate fi: cutiile s-au ordonat

adaugand personificare cutiilor

va mai ganditi dv. la toate aspectele sia legeti ce vi se pare mai potrivit!

care a ridicat nivelul şi a venit cu o frumoasă completare

textul chiar e pe două voci, subtil îngemânăte în palimpsestul biblic cu trimitere la Eu sunt Alfa si Omega, prezent in primul vers, dragostea divina, manifestata prin lucrarea creatorului, Omul, venind ca o imbratisare energetica, poetica, sufleteasca.

va felicit pe amandoi!

cutiile aşezate ordonat

poate fi simplificat la

cutiile ordonate

verbul a ordona sugerând deja aşezarea

cât despre rime, nu deranjează deloc. Când sunt puse subtil, la distanţă, sau când sunt rime interioare, contribuind la ritm şi muzicalitate, pot şade frumos şi în versul liber

spor!

fiindcă comentariul meu era pe text şi chiar venea cu o propunere bună

însă de pare că îţi doreşti cu tot dinadinsul să fii prinţul care scrie sonete în deşert, iat cititorii să fie doar nişte fete morgane, pe care să le implori săptămâni la rând să te binecuvânteze cu un comentariu...

bine, o facem şi pe asta, să vedem cât rezişti fără cereri de comentarii

ete, te-ai metamorfozat peste noapte, din cerşetor, în prinţul conducător al caravanei

ham, ham!

da, e mai bine molii atrase de lumină, decât ţânţari atraşi de sânge. Şi cred că o să fie şi Liviu Nanu de acord, de vreme ce suntem cu toții, îl citez, „asemenea moliei care zboară / îm jurul becului / sperând să trăiască mai mult / decât filamentul”. Ce-i drept, poemul lui Ilie are o altă abordare, fiinţa fiind conectată la fluxul panthareic al inspiraţiei, al energiilor, al luminii, al cântului aedic despre care vorbea Ion Barbu. Ea se încarcă de la sursă, pentru a deveni, la rândul ei o sursă secundară de lumină pentru molii, adică, în cazul poetului, pentru cititori. Poemul este o invitaţie la supercharger, până când nu se opreşte curentul de la centrala patronată de marele bărbos.