Înviere

Un poem în care Adam și Iisus coexistă în trupul poetului, încă de la naștere, durerea fiind semnul acestei locuiri, acestei prezențe, iar aici se face și o paralelă între coasta din care a fost făcută femeia și coasta Mântuitorului, străpunsă de suliță. Din viața lui Adam se naște dătătoarea de viață, din coasta lui Iisus curg sângele și apa, prefigurând veșnicia, înmugurirea morții. Mirosul acela l-am mai întâlnit și la Nichita, în Roata cu o singură spiță, pe când mirosea a mort de pe altă planetă, iar roata, fiind linie, tot la veșnicie se raporta. Spița în cazul dv. poate fi credința, asigurând continuitatea pe acest drum al Golgotei personale. Moartea, prin înmugurire, reprezintă o personificare a Raiului, altfel, dacă ar fi fost doar descompunere cu un miros pestilențial, nu ar mai fi oferit această perspectivă optimistă, revelatoare. O mică observație ar fi că în penultima strofă reiterați ceea ce spuneți în a doua, cu privire la Iisus, ceea ce impune o completare, cu factor de întărire: nu sunt eu, ci TOT acela care..., în tandem cu Și, tot de când m-am născut,... Poemul, religios în esență și trăire, mi-a plăcut, iar alegerea repetițiilor, ca tehnică poetică, este inspirată. Mă bucur că nu ați insistat cu rimele, de data aceasta, și ați lăsat textul să respire.