șters

întocmai ca pasărea de foc

combinaţia dintre iubire şi starea vremii nu e nouă, dar ideile şi metaforele vehiculate fac textul respirabil şi dau, prin tonul lor aforistic, de gândit:

Trăsnetele au alfabetul lor:
lovesc unde inima
nu mai are scut (sau coajă)

finalul, chiar dacă pare banal prin ruina şi renaştere din cenuşă, atinge un punct sensibil paradoxal. Iubirea aceea care renaşte din cenuşă, întocmai păsării de foc, este şi mistuire, şi renaştere. Ceva care, practic, nu de stinge niciodată la nivel energetic, ci doar la nivel perceptiv... Un perpetuum mobile al sensibilităţii şi subtilităţii.

felicitări!

dar Dv. aţi fost printre cei mai paşnici şi echilibraţi. Aşa cum este şi doamna Ardeleanu, tot berbec. Păcat că Agonia nu va beneficia, în continuare, de prezenţa dv. Sper să vă facă cineva sau ceva să vă răzgândiţi. Şi ca să revin asupra textului, nu aş vrea ca această experienţă să fie "ca niște răni uitate nepansate" sau ca "o filă de calendar pe care ai rupt-o fără să te întrebi de ce". De ce-ul din textul dv. ar trebui să acţioneze în conştiinţa fiecărui individ, înainte de a deschide gura sau a trage o concluzie pripită şi nefericită despre o anumită situaţie...

Stimate domnule Sergiu Burlescu,

nu vă cunosc decât prin prisma a ceea ce postaţi pe Agonia şi a unor informaţii găsite pe net, fiindcă am fost curios. Dacă e să iau în calcul poemul dv. comentat de mine, l-aş contrazice imediat pe Adrian Popescu, asta ca să fac o comparaţie critică. Însă nu ştiu care a fost grupajul, iar gusturile fiecăruia ... În fine, nu despre asta este vorba, ci despre capacitatea dv. extraordinară de a înţelege textele citite, cum e şi cazul de faţă. În faţa unui asemenea comentariu mă simţ ca un şahist care a primit mat după 15 mutări, chiar dacă are ştiinţa jocului şi ştie primele 10 mutări pe de rost, la fiecare deschidere în parte, cu toate variantele posibile. Căutările sunt frumoase, dar atunci când descoperi că mesajul a ajuns undeva, că legile rezonanţei şi vibraţiei universale funcţionează cu precizie şi acurateţe, totul capătă sens şi simţi sentimentul împlinirii. Vă mulţumesc frumos!

și filosofic în același timp, din care răzbate tristețea autorului, concluziile sale fiind influențate de tragediile prin care a trecut. Totuși, familia, prietenii, sunt încă acolo, pentru a demonstra contrariul. Multă sănătate vă doresc!

spune un vechi proverb de-al nostru. Iar un mare filosof spunea că viitorul aparține celor care au memoria lungă. Dacă împletim aceste două ziceri, ajungem cumva la morală acestui poem. Ce-i drept, conflictul dintre generații a existat, există și va exista mereu, iar binele făcut de cineva cu experiență poate fi interpretat aiurea. Poemul vine să explice de ce e bine să aplecăm urechea la cei care au trecut prin multe...

Respect decizia dv., chiar dacă aș fi vrut că lucrurile să fie altfel. Vă doresc multă sănătate și viață lungă!

Sunt frumoase bancurile și anecdotele, în anumite contexte. Țin minte că ai lipsit luni de zile de pe site, confruntându-te, după spusele tale, cu niște probleme. Tocmai de aceea,așa cum tu ai meritat empatia și înțelegerea celorlalți, așa o merită și alți colegi de-ai noștri. Îmbătrânim, viața e foarte scurtă, haide să fie buni și înțelepți.

Dl.Dume face un efort mare pentru a fi prezent aici, pentru a scrie niște cuvinte. Problemele sale grave de sănătate ar trebui privite cu mai multă înțelegere, empatie. Cu inima nu te joci, mai ales când funcționează la o treime din capacitatea sa. Eu văd efortul dânsului ca pe un semn de mare respect și dăruire pt. site–ul Agonia și oamenii pe care îi prețuiește. Este greșit că pui problema credibilității în discuție.

fiindcă eu, cititorul, mă pun în locul unui luntraș. Poate fi și caisa în plus, dar mă duc prea departe cu imaginația. Mai remarc câmpul infinit de bujori albi. Bujorul alb e o plantă decorativă, dar prin această extrapolare, extindere, se oferă o nouă dimensiune iubirii, divinului, purității, nemuririi. Parcă simt ceva din Grădinarul lui Tagore.

Un poem care mi-a atins. Felicitări!

Cred că se cere prepoziția Ca în loc de conjuncția Și la versul 3. Iar apoi, în loc de ca roasă, să vii cu un cuvânt de 3 silabe. Iar la final, la ultimul vers, în loc de ca de, mai bine folosești verbul aprins. Structura fără verb e ciudată, ambiguă, plus că se repetă ca-ul. Poemul are ceva frumos în el, mă refer la unele imagini, metafore. Nu e excepțional, dar merge. Asta după ajustările necesare.

ai ceva din Păunescu în acest poem, poate datorită începutului, în care apare litera A și alfabetul. Are el un poem, A către e, în care este prezentă aceeași tematică, la care se adaugă iubirea pentru ea. Deci, vorbim de consubstanțialitate, paleta metaforică a fiecăruia având și elemente proprii. Parcă Păunescu nu e așa explicativ sau lăbărțat, el stăpânind mai bine concentrarea versului, un exemplu din poezia ta fiind senzația de ușurare, și explicită, și pretențioasă. Poate că doar senzația ar fi fost suficient, lăsând cititorul să deducă din context dacă este vorba de alinare sau altceva. Mai ales că spui la final că e vorba de perfecțiune.

Și mai ai acolo: spusă o dată. Cred că voiai să spui: odată, fiindcă a mia oară anulează singularitatea spunerii.

Mai observ în strofa cu îmi pare rău iubito cu ai jonglat cu dacă și că, repetate un pic abuziv pentru a crea o anume muzicalitate. Poate că ultimul că, înainte de sufăr, este în plus, iar eliminarea lui ar aerisi strofa.

Per total, un poem de dragoste care mi–a plăcut.

ți–am urmărit comentariile și pot spune că alegerea echipei editoriale, în ceea ce privește nivelul tău, este inspirată. Ai deschidere pentru mulți autori și încerci să pătrunzi în universul fiecăruia, cu propriile tale instrumente empatice, ceea ce este un lucru admirabil. Te felicit și îți mulțumesc pentru interpretarea versurilor mele!

Pe cine îl preferați, pe Charon sau Dromihete? Că ambii sunt prezenți în poem ..

Ați spus: spune poezia. Iar după aceea ați spus: nimic poetic. Un text care nu are nimic poetic nu e poezie. E altceva. Desigur, iau în considerație orice opinie, mulțumindu–vă pentru comentariul doct și elaborat.

dar vezi că ai o mică problemă:

și am luat pietrele
și le-am scos

este suficient: și am scos pietrele

De asemenea, pe lângă metrica pe care o vreau perfectă, schema presupune o îmbinare dintre tehnica anaforică și cea aforistică. De aceea am optat pentru această formă exactă, repetitivă, cu iz psalmic. Cred că poemul se poate rescrie chiar și în vers alb, dar nu vreau să mă abat de la felul în care mi-a fost dictat. Eu îți mulțumesc pentru trecere și cuvinte!

ca să nu repeţi pietrele la o distanţă foarte scurtă, îţi propun ca versurile

mângâiam pietrele
și le-am spălat de pământ

să devină

mângâindu-le
spălându-le de pământ

gerunziul are nişte proprietăţi interesante în poezie, eternalizând acţiunea şi contribuind la acea sacralizare pe care o abordezi

În rest, ca mare admirator al Luxorului, mai ales al Karnak-ului, am simţit la faţa locului ce înseamnă viul acelor pietre. Parcă Amun-Ra bântuia pe acolo, însufleţindu-le. Mai mult nu zic. Poemul vorbeşte de la sine. Am simţit un pic din spiritul lui Kavafis în poemul tău, chiar dacă atunci când scria despre Templul Sufletului", "Templul Trupului" și "Templul Cărnii", nu făcea referire la templele egiptene antice, ci la casa sa din Alexandria. Probabil stilul m-a dus cu gândul la el, dar şi faptul că poetizezi despre Egipt.

Felicitări!

foarte interesantă interpretarea dumitale! Mulțumiri cordiale!

că am o licență poetică în text. Rog a se citi Bang în română.