șters

ca să nu repeţi pietrele la o distanţă foarte scurtă, îţi propun ca versurile

mângâiam pietrele
și le-am spălat de pământ

să devină

mângâindu-le
spălându-le de pământ

gerunziul are nişte proprietăţi interesante în poezie, eternalizând acţiunea şi contribuind la acea sacralizare pe care o abordezi

În rest, ca mare admirator al Luxorului, mai ales al Karnak-ului, am simţit la faţa locului ce înseamnă viul acelor pietre. Parcă Amun-Ra bântuia pe acolo, însufleţindu-le. Mai mult nu zic. Poemul vorbeşte de la sine. Am simţit un pic din spiritul lui Kavafis în poemul tău, chiar dacă atunci când scria despre Templul Sufletului", "Templul Trupului" și "Templul Cărnii", nu făcea referire la templele egiptene antice, ci la casa sa din Alexandria. Probabil stilul m-a dus cu gândul la el, dar şi faptul că poetizezi despre Egipt.

Felicitări!

Dacă tot există niciun interes pentru această votare, voi vota eu, neprezentul în concurs. Precizez că la toate textele am adus comentarii elaborate, iar la două dintre ele am înstelat.

1. Ottilia Ardeleanu - doar despre cele care parvin
2. Antonia Luiza Zavalic Dubovici - If There Was a Poem Written for my Own Heart
2. Ada Kethevan - Maria Nefeli inima mea

fiindcă în poem aţi spus că "nu se-ntrezărește niciun drum". Înţeleg că atât s-a putut, dar măcar încercaţi să nu vă mai contraziceţi în explicaţii. Mie durerea, care se transformă în praf, particule, din contră, îmi relevă sensul sublimării, al trancenderii, dar pe dumenavoastră vă apasă nişte particule fără greutate, care ba sunt drum, ba durere, ba se ridică, ba vă apasă. Ba călcaţi în gol, lovindu-vă de umbre, ba ridicaţi praful. Înţeleg pesimismul, starea de întuneric, dar sunteţi împrăştiat dn punct de vedere al sensurilor.

O durere care se ridică de sub pași, ca un nor de praf, mă trimite cu gândul la ceva ușor, care se răspândește, care e luat de vânt. Ca să apese, eventual trebuie să coboare de undeva, să respecte principiul gravitației. Nici măcar sensul figurat nu merge, că morții stau bine mersi în pământ,iar seceta nu apasă la fel de mult ca cerul înnorat. Cât despre versificație, rimele acelea știu/viu/târziu/pustiu, nu aduc nimic în plus. Per total, reiterarea unor teme arhicunoscute, fără a se aduce nimic în plus pe plan ideatic, metaforic și fără o eleganță și eficiență stilistică și lingvistică, nu salvează acest text. Singurul lucru expresiv este titlul, dar nici acesta nu este ceva nou, trimițându-mă la clasici.

Poezia cyber are deja decenii de existență. Mai întâi a apărut în SUA, apoi, cu pași timizi, și la noi. În urmă cu vreo 15 ani scriam despre curentul Cyber și am fost invitat de Minister la un simpozion pe acest subiect. Ba chiar am avut onoarea să figurez ca subiect la BAC. Mă bucur, deci, să văd că acest curent se dezvoltă, generațiile mai tinere, din care faci și tu parte, asigurând continuitate și inventivitate. Textul e bine scris. Felicitări!

Un text cu multe lacune. Mai bine renunțați la cuvintele care aduc rima și la naivitățile despre care vorbește Ștefan, dar fără să argumenteze. În felul acesta micșorați versurile și convertiți totul într-un poem în vers alb. E o provocare!

Poemul tău are potențialul de a deveni o capodoperă dacă ai ține cont de ritm peste tot. Începi impecabil, dar la îmi albește barba, se rupe ritmul. Ar merge: mi se albește barba, ca să revii pe ritm. Și la strofele următoare se poate îmbunătăți ritmul, să fie totul perfect cadențat, dar, din respect pentru tine, te voi lăsa să faci singur ajustările necesare. Salutări prietenești!

şi mult succes mai departe, la concursurile naţionale şi internaţionale, rezervate scriitorilor consacraţi!

Revin pe text, fiindca acuma chiar merită. Tu eşti un autor sensibil, care dă rezultate atunci când e împins de la spate, dar nu cu răutate şi agresivitate, ci cu vorbe bune, cu prietenie. Cam aşa cum se face la cenaclul meu, iar cenacliştii mei îţi pot confirma armonia şi constructivitatea discuţiilor noastre. Pot spune că, în momentul de faţă, intensitatea emoțională și utilizarea metaforelor puternice amintesc cumva de Păunescu și Neruda. Amândoi declarativi, impetuoşi. Iar dacă e să merg pe direcţia explorării aspectelor metafizice ale iubirii și pe limbajul concis, simt oarecare asemănări cu Nichita. Este interesant cum, într-un poem atât de scurt, ai reuşit să mă faci să mă gândesc la cei 3 mari. Consider, în continuare, că nu trebuie să te grăbeşti să-ţi postezi poemele, din dorinţa ta imediată de a dărui şi de a obţine feedback, ci să le reciteşti de mai multe ori, pentru a-ţi îmbunătăţi la maxim limbajul, concentrarea, sensurile.

Ceea ce remarc: "Grădina osândei", un spațiu al suferinței, al condamnării, în care, paradoxal, "Crinul a crescut pe umărul tău", arătând că încă mai există puritate şi frumusețe acolo. "Fierul buzelor mele", e un amestec de iubire intensă şi înfierare, iar dacă introducem şi semnul în context, un soi de captivitate. "Carnea de reazem al cerului" sugerează o legătură intimă cu divinitatea, dar face o referire subtilă, palimpsestică, şi la mitul lui Atlas. "Leagăn de aștri" arată cât de măreaţă e dragostea divină, cerească, şi cât de luminoasă este.

Ai scris un poem foarte bun, Ştefan! Bravo!
Nu îţi pot da stea, mi-a fost răpită această posibilitate, dar îţi dau o stea virtuală....

versurile cele mai problematice ar fi: 3, 8, 14.

Cred că se pot repara. Despre dedicaţie, prima oară am crezut că este vorba despre Bud Spencer. Numai că el a murit şi, în ciuda palmelor pe care le dădea, era un mare domnn... În rest, nu comentez. Pare, într-adevăr, scris la nervi, şi nu cred că aduce mai multă linişte sufletească, dar asta nu e problema mea... Am analizat doar versificaţia.

Acum este mult mai bine!

cuvântul matol în acest poem. Şi mai ai rima mele/stele, care trebuie să dispară. Poţi folosi leagăn de aştri. Şi mai ai de 2 ori: tău. Şi mai ai reazem şi sprijinirea, care înseamnă acelaşi lucru. Cred că primele 3 versuri sunt cele mai inspirate. Te rog frumos să asiguri o continuare pe măsură!

acolo, la început, fiindcă repeţi sărăcia aia, parcă îl pui pe El în rândul iobagilor. De ce nu vii cu ceva mai elegant, pe măsura talentului tău?

De exemplu: să nu te superi că mai scriu despre cei încercaţi

maia les că nu ştii condiţia lui, poate că are o vilă cu două etaje şi 5 iubite şi nu îl interesează deloc ce scrii tu aici::))

La sfàrşit am observat ludicul tău, jocurile tale de cuvinte, şi chiar mă bucur că explorezi acest teritoriu!

În spatele cuvintelor şi a ludicului tău, simt un suflet trist şi singur, care parcă ar vrea să se automotiveze prin scris. E un fel de terapie aici, ceea ce este foarte bine....

fiindcă, dincolo de aspectul lui personal, de dedicaţie, este bine scris. Are atingere sufletească, are ludic - ca un răspuns la ludicul lui Liviu Nanu. Mă bucur să văd dedicaţii scrise frumos, cu bun simţ, cu talent, în locul unor parodii care conţin, uneori, trimiteri nedorite, neinspirate, căci, ce să facem, uneori mai dăm şi rateuri. Nu îl laud pe autor deloc, îi spun corect, în faţă, ceea ce cred şi ce simt, aşa cum am făcut-o mereu, în spirit berbecesc, riscând să fiu penalizat pentru asta, dar îmi asum mereu spusele. Păcat că autorul, la rândul lui, nu şi-a asumat deplina colaborare pe care mi-a propus-o, oferit-o, oprindu-se la jumătate de drum. În orice caz, îţi dau o stea virtuală, cu semnătura mea, fiindcă mă bucură să văd lucruri frumoase în loc de altele care nu ar face deloc cinste acestui loc. Prietenia şi respectul trebuie să primeze aici! Felicitări!

faima ce o aveai pe net - pe care o aveai
același ce îl credeai nebun - pe care îl credeai nebun

desigur, putem spune că autorul foloseşte licenţele poetice, de 2 ori, dar cred că versurile se pot repara, astfel încât să dispară compromisul

încă un aspect- Rimele, dacă rimează doar ultima silabă, sunt de slabă calitate. Exemplu:

frunză/briză, clipit/îmbătrânit

să zicem că autorul nu a pus accent pe tehnică şi corectitudinea limbii, venind cu licenţe şi asonanţe la greu, mesajul fiind cel care ar trebui să iasă în evidenţă.

Şi totuşi, cine se îmbarcă la versul clasic, ar trebui să ţină cont de reguli, tehnică

La capitolul acesta, îi puteţi lua ca exemplu pe Liviu Nanu, Cristi Vasiliu etc.

Consider că sunteţi un autor mult mai bun atunci când folosiţi versul alb.

textul dv. fiind scris, după cum se simte şi după cum spuneaţi, dintr-o răsuflare, nu cred că a apucat să treacă prin filtre critice suplimentare ale autorului, adică ale dumeneavoastră. Fiind un text cald, se află încă în zodia ataşamentului şi nu poate fi privit la fel cum îl priveşte cineva din exterior.

În ceea ce priveşte rima, e adevărat că ea contribuie la stabilirea unui ritm specific, făcând poezia mai ușor de memorat și de recitat, dar, în anumite cazuri, rima poate părea forțată sau artificială, mai ales dacă poetul se concentrează mai mult pe găsirea rimei decât pe exprimarea autentică a ideilor și emoțiilor. Acele rime pe mine mă abat de la concentrarea exclusivă pe conținut și pe expresivitate, fiindcă simt că sunt puse cu un scop şi mă gândesc la scopul în sine. Scopul se vede şi după felul în care aţi scindat versurile, se simte estetica preluând controlul. Aţi coborât versul de păcate, ca să nu existe rima interioară noi-goi, care, fiind interioară, nu insistă la fel de mult la pronunţie pe silaba finală. Simt că în spatele poeziei se află un studiu al limbajului, studiu care parcă ia controlul în anumite momente, îngrădind libertatea şi flexibilitatea tocmai prin folosirea rimelor. Versul alb vine cu un ton mai natural și mai direct, apropiindu-se de limbajul vorbit. Nu ştiu cât de bine am explicat, dar sper că mi-am justificat, cum trebuie, punctul de vedere. Evident, nimeni nu poate şti, cu certitudine, cine a dictat scrierea în mai mare măsură, logosul, conştiinţa, raţiunea, dar asta am simţit eu. Poate greşesc, poate nu...

caută în dex, ai Google la dispoziţie

Fapt, obicei sau opinie perimată.

Sper să nu mă pui să-ţi explic ce înseamnă şi perimată::))

şi mă mir cum de nu au fost apreciate, fiindcă merită cu prisosinţă. În primul rând, nu mai există rimele acelea care duceau textul în alt teritoriu, cel al muzicii hip-hop. Acum, eşti mai mult pe direcţia Ritsos ca stil, torent, dragoste, profunzime, şi nu mă refer doar la sonata lunii din textul tău şi la sonata clarului de lună, care îi aparţine lui. În orice caz, salut revenirea ta pe site, textele tale actuale sunt pe gustul meu şi te felicit! Ţine-o tot aşa!

începi cu:

nu am nimic cu lichidele
le respect
sunt forme decente de a aluneca printre realități fără a lăsa urme permanente.

fără să iei în calcul lichidele care lasă urme permanente, şi nu mă refer doar la culoare, ci şi la bolile de care nu mai scapi niciodată sau de neuronii care se duc dracului

deci, din acest punct de vedere, generalizezi aiurea.

plus că te contrazici la sfârşit

iar tot poemul devine un anacronism

în ceea ce priveşte umplutura de la mijloc, cu fotbalul, se simte ca şi cum îţi lipsea inspiraţia şi ai zis să bagi ceva, numai ca să fie.

per total, un poem slab rău, care nu te reprezintă, tu fiind un poet mult mai inspirat şi percutant în alte poeme

sper să te motivez să vii cu ceva pe măsura talentului tău

e ceva frumos, natural şi transmite o stare de bine. De aici trebuie început, apoi poţi dezvolta.