poetului care nu deranjează NICIODATĂ
nu, tu niciodată nu inoportunezi,
de vină este numai contextul social,
gâlcile de la antipozi, reumatismul unei nepoate
sau oboseala cronică a bătrânului nehamkin
purulent din efigie, ca miciurin peste hibrizii
de cuci, sătui cu porumb pioneer P1197 –
pur și simplu așa simți tu să te erijezi
în primul grădinar al vorbelor.
seara, la suflatul unanim în marele opaiț al lui bicuță,
consumatori sau doar gură-cască în lanul
care, la suhovei, se spune că ar mai ofta încă
după pănușile de-altă dată,
-ou sont les panuches d'anton?-
vorbesc cum că ai ține de mână un anacolut
în pantaloni scurți, de la spate miciuriniști trasând
împreună labirinturi noi și mai noi pentru
viitorii aventurieri din înalt cu aripi și rol civilizator.
tu dacă nu inoportunezi acum
cum să o poți comite, când nimeni
nu va mai avea nimic de făcut?
anduranță! asta îmi vine să îți urez,
anduranță!, dar
mă opresc brusc când dai pe gât
primul țoi și tușești baritonal, cât să
te distingi ca obstacol prietenos.

Pentru mine, farmecul poemului stă exact în această pendulare — între glumă și gravitate, între gestul mic și decorul larg al unei lumi obosite, în care până și gestul banal de a da pe gât un țoi devine o formă de supraviețuire. iar anduranta e rezistență. Felicitari. stelu