ea

Ca să vedeți, l-am scris dintr-o răsuflare într-un moment complex al existenței mele profesionale, când, acaparată maximum de „devenire (științifică)”, subconștientul meu m-a... salvat cu aceste imagini așa de răcoritoare! Chiar mi-a făcut bine să mă exprim astfel!! Cine știe? Poate o să recidivez...

Gânduri luminoase,
D.

Cred că înverzeala de la cântecul lăcustelor e cam trasă de păr. Era suficient ușor înverzite de cântecul ierburilor,fără acel LA. Știu că lăcustele sunt un adevăr acolo, poate și cântecul lor, dar aș face o altă asociere cu ele, tot enumerativă: de cântecul ierburilor, de uimirea lăcustelor. Ceva de genul. Ar fi mers și ierbii, ca să dispară rima aceea lor-lor. Și ar putea să dispară și rimele de mai jos, nepregătit-împlinit, noi-goi. Oameni goi de păcate ar putea fi neprihăniți, de exemplu. Iar la cuptor, era suficient doar primul vers. În fine, se vede că textul e scris dintr-o suflare și că ați adus rimele instinctiv pt a spori muzicalitatea, dar ritmul e deja melodios. Atmosfera e frumoasă, aveți grație și sensibilitate, câteva mici intervenții ar aduce un plus, zic eu. Oricum, mi-a plăcut!

Așa este, orice text (estetic) poate fi rescris în conformitate cu receptarea fiecăruia dintre noi!
În plus, să vedeți = să auziți acest concert pe Dealul Academiei și cu greu ați renunța la... lăcuste!
Pe de altă parte, destul de probabil, în acest „dintr-o răsuflare”, să fi comis o anumită deconstruire a metaforei suficient de banale a cântecului ierburilor!
Iar rimele, de-abia acum le bag de seamă, la remarcile dvs.! Personal, nu înțeleg de ce sunt așa de blamate/blamabile? Am mai întâlnit punctul ăsta de vedere pe aci!!

Să știți că cel mai bine am reținut că v-a plăcut!

Mulțumesc pt atenție, cu prietenie,

(dintr-o răsuflare) D.

textul dv. fiind scris, după cum se simte şi după cum spuneaţi, dintr-o răsuflare, nu cred că a apucat să treacă prin filtre critice suplimentare ale autorului, adică ale dumeneavoastră. Fiind un text cald, se află încă în zodia ataşamentului şi nu poate fi privit la fel cum îl priveşte cineva din exterior.

În ceea ce priveşte rima, e adevărat că ea contribuie la stabilirea unui ritm specific, făcând poezia mai ușor de memorat și de recitat, dar, în anumite cazuri, rima poate părea forțată sau artificială, mai ales dacă poetul se concentrează mai mult pe găsirea rimei decât pe exprimarea autentică a ideilor și emoțiilor. Acele rime pe mine mă abat de la concentrarea exclusivă pe conținut și pe expresivitate, fiindcă simt că sunt puse cu un scop şi mă gândesc la scopul în sine. Scopul se vede şi după felul în care aţi scindat versurile, se simte estetica preluând controlul. Aţi coborât versul de păcate, ca să nu existe rima interioară noi-goi, care, fiind interioară, nu insistă la fel de mult la pronunţie pe silaba finală. Simt că în spatele poeziei se află un studiu al limbajului, studiu care parcă ia controlul în anumite momente, îngrădind libertatea şi flexibilitatea tocmai prin folosirea rimelor. Versul alb vine cu un ton mai natural și mai direct, apropiindu-se de limbajul vorbit. Nu ştiu cât de bine am explicat, dar sper că mi-am justificat, cum trebuie, punctul de vedere. Evident, nimeni nu poate şti, cu certitudine, cine a dictat scrierea în mai mare măsură, logosul, conştiinţa, raţiunea, dar asta am simţit eu. Poate greşesc, poate nu...