Să pot vedea măcar un licărit de stea

această poezie vie. se citește dintr-o suflare. rimă simplă care aduce un preaplin care onorează autorul.
o poezie bună.

O durere care se ridică de sub pași, ca un nor de praf, mă trimite cu gândul la ceva ușor, care se răspândește, care e luat de vânt. Ca să apese, eventual trebuie să coboare de undeva, să respecte principiul gravitației. Nici măcar sensul figurat nu merge, că morții stau bine mersi în pământ,iar seceta nu apasă la fel de mult ca cerul înnorat. Cât despre versificație, rimele acelea știu/viu/târziu/pustiu, nu aduc nimic în plus. Per total, reiterarea unor teme arhicunoscute, fără a se aduce nimic în plus pe plan ideatic, metaforic și fără o eleganță și eficiență stilistică și lingvistică, nu salvează acest text. Singurul lucru expresiv este titlul, dar nici acesta nu este ceva nou, trimițându-mă la clasici.

Sunt de acord și nu.Peaful ridicat, este drumul, fărâmițat in particule, care apasă, pentru că făptura mea a devenit un punct înghițit de neant.Tema sporirii beznei prin rugăciune nu cred că este așa de comună.Alfel spus, asta e, eu nu mai schimb nimic.Atat s-a putut!

fiindcă în poem aţi spus că "nu se-ntrezărește niciun drum". Înţeleg că atât s-a putut, dar măcar încercaţi să nu vă mai contraziceţi în explicaţii. Mie durerea, care se transformă în praf, particule, din contră, îmi relevă sensul sublimării, al trancenderii, dar pe dumenavoastră vă apasă nişte particule fără greutate, care ba sunt drum, ba durere, ba se ridică, ba vă apasă. Ba călcaţi în gol, lovindu-vă de umbre, ba ridicaţi praful. Înţeleg pesimismul, starea de întuneric, dar sunteţi împrăştiat dn punct de vedere al sensurilor.

Ei bine, praful acelui gol, apăsător, care ține loc de drum