șters

Valentin, apreciez, să ştii, cuvintele unui om cu picioarele pe pământul Patriei, ca un veritabil capricorn. Aşa cum aş vrea să apreciezi şi tu, ca truditor la acest site şi la acest proiect benefic culturii şi terapiei prin artă, dar şi domnul consilier Alexandru, berbec de-al meu, om de cultură şi pasionat de poezie, că scriitorii care au contribuţii constructive sunt un lucru bun pentru acest site, ba chiar necesar pentru ca proiectul să funcţioneze. Nimeni nu atentează la funcţiile voastre, la bunăstarea voastră, iar eu nu voi apela niciodată la vreun şantaj mizerabil, precum cel făcut de LA zilele trecute, pentru o poziţie mai bună pe site şi pentru nişte aprecieri mincinoase ale creaţiilor literare. Eu am căutat dialogul sincer, colaborarea, prietenia, şi chiar dacă unii dintre voi au forţat lucrurile şi au încălcat nişte principii, am sperat că voi vedea partea aceea frumoasă din voi, poate chiar şi nişte scuze din partea voastră, aşa cum ar fi fost frumos. Nu s-a întâmplat, nu a venit de la sine, lucru care mi-a demonstrat că nu mai merită să investesc timp. Vezi, tu, dragă Valentin, un om cu adevărat puternic nu este cel care apelează la şantaj sau distrugere, atunci când are toate armele şi informaţiile în mână, ci acela care iartă şi merge mai departe. Succes cu proiectul, dragii mei!

ar fi trebuit

ai marea plăcere de a răscoli trecutul şi a judeca/analiza personalitatea celorlalţi, de parcă ai fi un sfânt în viaţa privată sau pe acest site, ori, ştii bine că nu e chiar aşa. Despre viaţa privată şi identitatea ta nu voi face referiri, fiindcă nu-mi permit să cobor la un asemenea nivel, dar pe acest site, unde ai insultat atâtea şi atâtea persoane fără nicio mustrare de conştiinţă (ultimul exemplu fiind insulta adresată lui Ilie), nu eşti, nici pe departe, un exemplu de conduită. Însă prin faptul că acorzi steluţele şi laşi nişte comentarii laudative, de foarte multe ori exagerate sau pur şi simplu mincinoase, prin care îţi susţii prietenii de pe site sau prin care manipulezi audienţa, încercând să-ţi construieşti o imagine falsă, de binefăcător sau doct, cred că ţi-ai găsit un loc în care să te simţi important, să fii acceptat, tolerat, protejat, ori eu nu vreau să-ţi răpesc această jucărie sau să-ţi distrug acest refugiu, fiindcă nu acesta este scopul meu în viaţă sau în literatură. Dacă tu ţi-ai făcut un scop obsesiv în a mă urmări, a mă analiza, a mă persifla, nu e şi cazul meu în ce te priveşte, fiindcă nu ai calitatea literară sau conduita pe care eu o caut la un scriitor de mare valoare. Tu tot o ţii cu linkuri şi preconcepţii, prin care nu vrei decât să demonstrezi că ai dreptate absolut în toate privinţele, că toată lumea complotează împotriva ta, în loc să recunoşti alte două lucruri. Că scrii prost în foarte multe cazuri, cum este şi cazul poemului pe care ţi l-am ironizat, apelând la dreptul la replică, şi că îţi lipseşte calitatea aceea prin care să-ţi ceri scuze celor pe care îi insulţi, cum ar fi trebuit, de exemplu, să procedezi în cazul lui Ilie. Din acest punct de vedere, mă scuzi, dar nu eşti un exemplu pozitiv, aşa cum nici Bogdan Geană nu a fost, fiindcă şi el ar fi trebui să-şi ceară scuze pentru derapajele sale gramaticale, atunci când, neconsultând Doom3, a spus nişte neadevăruri cu privire la Fata Morgana şi a mers până în pânzele albe, ba chiar a apelat şi la locotenenţii săi care să abată atenţia audienţei de la lacunele sale prin atacuri la adresa subsemnatului. Plus că Bogdan, la fel ca şi tine, nu şi-a onorat o promisiune, aceea de a nu mai răscoli trecutul. Ori, cine încalcă o promisiune în faţa mea, devine egal cu zero. Nu mai merită niciun fel de investiţie de timp, de încredere, fiind un subiect încheiat definitiv. Îţi spun toate acestea, dragă Claudiu, spre binele tău, ca să nu-ţi mai consumi inutil energia în ceea ce mă priveşte. Prefer să mă rup total de o astfel de lume si să colaborez, comunic, cu oameni care au demonstrat, de-a lungul anilor, că merită să mă dedic lor. Nu am regrete, până la urmă, am reuşit să vă scot din moartea clinică în care vă aflaţi dpdv al activităţii pe site, iar eu am reuşit să cunosc câteva persoane cu care voi continua colaborarea în afara Agoniei, într-un mediu mai pe gustul meu. Succes în viaţă şi în tot ceea ce ţi-ai propus, dragul meu.

ca să nu rămân dator autorului, analizând doar un vers, am fost atins de mesajul acestui text, cum că, până la Dumnezeu ne mănâncă sfinţii şi tehnologia. Nu prea rezonez cu faptul că autorul explică uneori şi iar se explică, apelând, inutil, la fiindcă sunt fiinţă ancestrală, nelăsându-mă pe mine să deduc asta, dar este alegerea lui, poate crede că alţii chiar au nevoie de explicaţii suplimentare. Nu e de condamnat, e felul lui în care percepe lumea. Îi place să vorbească despre sine aşa cum o făcea şi Neruda, cu diferenţele evidenţe privind stilistica, rafinamentul, graţia poetizării. Visceralitatea lui Leo, amestecată cu instinctele primare şi necizelarea prozodică, vezi acel parcă, vezi acel fiindcă, arată o fiinţă aflată în căutarea adevărului, pe un drum firesc, cu gropi şi bolovani. Cred că exprimarea din ultimele 4 strofe e cea mai curată şi mai aşezată, iar pentru acele strofe, exceptând versul explicativ cu fiindcă, îl felicit pe autor.

dar ăla e roman...

tu chiar nu te-ai prins că Leo face trimitere la Sonnet du trou du cul, de Verlaine? Nu e o chestie originală, dacă ne gândim că sunt reluate teme din 1871, dar toate-s vechi şi noi sunt toate, inclusiv anusurile mult iubite::))

mi-a plăcuuuuuuut! În sfârşit, relaxare! Baftă!

ca fac ce vreau cu textul tau, fiindca nu mai e al tau, ci e al MEU? Iar daca vreau, pot fi si sincer, si mistocar, si cinic, si paralel, si oricum vreau eu cu textul MEU, in limita bunului simt? Si la fel si cu vorbele tale, care de fapt sunt vorbele MELE, fac ce vreau din ele, ma joc cu ele, jonglez cu ele, sunt sincer cu ele etc etc, asta fiindcă "Sufletul lumii este eu, fără Eu nu există timp, nu există spațiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec, ochiul e lumina, auzul e cântecul, Eu e Dumnezeu?". E posibil sa nu afli niciodata ce vreau eu si ce fac eu, dar nicidecum nu vreau sa te pui singur in ipostaza de victima a necomentarii textului, asa cum faci acum. Nu mai continui aceasta discutie. Raman la parerea din primul comentariu, iar tu faci ce vrei cu ea. Ii invit si pe altii sa iti comenteze textul.

nu am întâlnit în lumea literară autori care să le reproşeze celor care le comentează cărţile, că nu au înţeles nimic din ele. Cred că maximul respect este să accepţi orice opinie, mai ales când vine pe un limbaj respectuos, argumentat, fiindcă cititorul a investit timp în lectura textului tău. Nichita spunea, într-un interviu, că unii cititori considerau că textele lui erau foarte proaste. Şi cred că se gândea cu seriozitate la acest lucru, respectând părerile cititorilor săi, oricât de limitaţi sau de puţin pricepuţi erau. Până la urmă, tu păstrezi ce îţi convine din comentariile celorlalţi, acolo în colţul tău de suflet, iar celorlalţi le poţi mulţumi, relaxat, pentru opinie şi cam atât. Până la urmă, am deschis o poartă sub textul tău, invitând la discuţie şi alţi comentatori. Deci, pe lângă faptul că am fosta tins de text, mi-a şi păsat, un pic, de autorul lui, chiar dacă nu eşti tu genul care să aibă nevoie de aşa ceva. Deci, după cum spuneam, e nevoie de mai multă relaxare. Îi invit pe ceilalţi cititori să se exprime pe marginea acestui text, eu nu mai vin cu completări.

Bogdan, cred că nu ai înţeles bine începutul. Am spus clar că voi apela doar la simţul meu poetic şi la nişte lecturi şi că nu mă compar cu cei care au ştiinţă şi inteligenţă pentru a-l analiza cum trebuie. Sau un doctorat. Adică critici cu mult peste nivelul meu. Eu mi-am spus părerea în calitate de simplu poet şi cititor. Te-ai grăbit, prin urmare, cu concluzia. Pe de altă parte, ţi-am tratat textul cu respect, am argumentat, am dreptul la opinie, iar dacă nu corespunde cu realitatea şi cu viaţa ta, asta nu e problema mea, fiindcă eu analizez un text în care tu oferi doar nişte frânturi de existenţă, ba chiar pot fi nişte chestii imaginate, simulate, deci faptul că analizez un text îmi dă, la rândul meu, libertatea de a analiza cum cred şi cum simt un text. Greşeala ta a că te explici, prin comentariu, fiindcă textul ar trebui să vorbească de la sine despre lucrurile pomenite de tine în comentariu, dar nu o face întocmai. Şi, oricum, nu ştiu ce te revoltă părerea mea, de vreme ce tu scrii doar pentru tine. Dacă e aşa, nu ar trebui să te deranjeze părerile celorlalţi. Însă te contrazici prin acţiunile tale, fiindcă ai scris în subtitlu, "un poem nerecomandat și dezaprobat profund de marele poet și teoretician literar Leonard Ancuța". Hotăreşte-te deci! Sau, dacă îţi pasă, ai putea foarte bine să-ţi depozitezi textele sub pat şi să nu le mai aduci în spaţiul public, citindu-le doar când ţi se face ţie dor de propriile scrieri. Sau dacă vrei să le citeşti pe Agonia, fără să fii deranjat de alte opinii contradictorii sau superficiale, ţi-ai putea închide comentariile. Despre doctoratul tău, sincer să fiu, preferam să fie un subiect închis, mai ales că talentul unui poet nu ţine de doctoratul său, ci de capacitatea de a emoţiona cititorul, un lucru la care mai ai încă mult de lucrat în multe alte texte. Eşti inteligent, eşti cult, dar la poezie nu convingi mereu. O faci în câteva texte, poate şi în acest text, care pe mine m-a atins, fie că-ţi convine, fie că nu, de unde şi comentariul meu. Dacă nu mă atingea, nu mă băgam. Cred că un pic de relaxare nu strică. Nu-mi retrag părerea, chiar dacă am decăzut în ochii tăi sau ai multora. Îmi asum comentariul.

Sonetul domnului Cristian Vasiliu e superb. Tehnică bună, rime interesante, mai ales ingambamentul acela, marii Singurătăţi. Remarc şi paradoxurile folosite, pentru a evidenţia paleta de trăiri complexe, contradictorii. Felicitări! Într-adevăr, virtuozitate, dar şi emoţie!

Pe de altă parte, observ că avem un utilizator care este la a nu ştiu câta abatere de la regulament. Mă refer la persiflarea lui Rareş Gireadă, care a avut un comentariu cu bun simţ. Atacatorul nu comentează textul, ci atacă un comentator care nu l-a provocat în niciun fel. Dintre abaterile recente, voi menţiona limbajul obsecen de sub poemul domnului Cristian Petru Bălan, deja observat de editori, limbajul obscen de sub ultima mea postare, prin care anunţam apariţia unei reviste, neobservat de editori.

Cred că există sufieciente dovezi prin care să se scadă nivelul acestui utilizator care nu reuşeşte să-şi controleze limbajul, fiind mult mai agresiv şi lipsit de respect decât Alexandru Sima, exclus de pe site din motive similare. Cred că nivelul zero este mult mai potrivit pentru dânsul, astfel încât comentariile sale să fie verificate de editori înainte de a fi postate pe site. Vă mulţumesc!

Citind acest text, m-am dus cu gândul la marele poet francez cu origini ucrainene, Alain Bosquet. De ce spun asta? Fiindcă, dincolo de protestul lui de bază, poemul abordează teme cotidiene și banale, cum ar fi vremea, ceaiul de mentă și melancolia, pentru a explora complexitatea relațiilor umane și a conflictelor. Bosquet avea obiceiul să aleagă subiecte aparent triviale, îmbinând observații simple cu reflecții profunde asupra existenței. În poemul nostru, revenirea la „teme tâmpite” poate ajuta la aplanarea conflictelor, iată deci o abordare à la Bosquet, care folosea imagini din viața de zi cu zi pentru a prezenta dilemele umane într-o întreagă paletă de situaţii generale sau conjuncturale, poetul fiind prins la mijloc sau fiind observator revoltat, uimit, dezgustat, chiar deprimat uneori, borderline-ul lui fiind o trăsătură specific berbecească. Şi, cel mai important, pe lângă verbele la conjunctiv, folosite frecvent de Bosquet, întâlnim şi umorul, ironia, combinația dintre gravitate și umor permiţând cititorului să se conecteze mai ușor cu mesajul poemului. Ce-i drept, avem şi noi români care folosesc sau foloseau această combinaţie în versuri libere, vezi Corbu, Mureşan, Ioan S. Pop, dar stilul mă duce mai mult spre Bosquet, după cum spuneam. Oricum ar fi, frumuseţea vieţii constă în detaliile lucrurilor accesibile, lucrurile inaccesibile ne atrag, dar pe termen lung ne provoacă nefericire. Lucrurile innaccesibile, generând frustrări, pot fi şi cauzele care duc la diverse conflicte, ca să fac conexiunea cu subiectul principal al poemului. Meritul poemului este că ne invită la introspecţie, pe un ton plăcut, asimilabil, chiar dacă e şi un pic justiţiar, ceea ce, în fond, nu e deloc de condamnat. A fost lumea plină de mari poeţi justiţiari, revoluţionari, anti-sistem, iar aici îi pot aminti pe Whitman, Maiakovski, Ai Qing, Ko Un, Guillen etc. Am citit cu plăcere şi am rezonat cu mesajul textului!

Bogdan, textul tău e destul de bun, dar trebuie ceva ştiinţă şi inteligenţă pentru a fi analizat cum trebuie. Eu nu sunt doctor în filologie, iar în critică nu mă compar cu cei care au făcut carieră în acest domeniu, cu toate că am nişte premii şi am publicat în marile reviste, aşa că voi apela doar la simţul meu poetic şi la nişte lecturi. Chiar dacă peisajul autohton e sugerat de mucenici, cozonaci şi Sighet, poezia ta e marcată de pasiunile tale pentru literatura americană, fiindcă atât temele folosite, cum ar fi deziluzia, căutarea identității și critica valorilor sociale, cât şi stilul scrierii, modern, informal, cu o structură non-convențională a versurilor, pentru a exprima şi transmite emoții complexe, profunde, ne trimit, indiscutabil la scriitori precum Ginsberg şi O’Hara. Tu prin intromosiunile autohtone parcă încerci să maschezi cunoştinţele tale, vasta ta cultură şi preocupare, dar ochiul meu poetic te simte. Îmi plac şi mie americanii, din toate generaţiile, aşa că te simt. Aş plusa, citind acest poem, pentru prima şi ultima strofă, unde eşti mai percutant. Felul în care povesteşti în a doua parte parcă mă trimite la gândurile lui Cărtărescu de pe malul mării, când se uita după fetişcane, cu diferenţa că la tine scrierea este legată, la modul serios, de profesia ta, pe când, la Cărtărescu, de micile sale obsesii, umane în fond... În orice caz, în strofa de la mijloc te întinzi până peste măsură, parcă vrei intenţionat să plictiseşti, pentru a sugera plictiseala trăită şi deziluzia, iar prin intenţia ta semeni mai mult cu un poet din Oradea, Ion Moldovan, specialist în astfel de mainimicuri, ca să fac o paralelă la una dintre cărţile sale, apărută la CR. În orice caz, ca să fiu corect, textul tău e poezie, iar stilul tău, asociat cu americanii, nu se foloseşte de zvâc, de dramatism sau iubire exacerbată, pentru a transmite ce e de transmis. Tocmai de aceea, textul tău trebuie tratat în funcţie de stil, tematică şi influenţe, şi nu de preferinţele cuiva în ceea ce priveşte felul lui de a scrie. Un critic bun caută să înţeleagă, să facă asocierile şi încadrarile corecte, lăsând factorul subiectiv deoparte. Dacă aş fi subiectiv, aş spune, legat de americani, că aş vrea şi un pic de suprarealism sau univers oniric, precum la Hirsch, sau de jocuri de cuvinte, precum la Komunyakaa, dar tu eşti tu, fiecare autor cu stilul şi posibilităţile sale. Îţi doresc cititori capabili să rezoneze cu modul tău de a fi şi a scrie, chiar dacă, din acest punct de vedere, segmentul e foarte limitat, fiindcă multora le lipseşte cultura necesară, aprofundarea şi capacitatea de a face asocierile corecte. Te salut!

Textul ăsta mi-a adus aminte de unul dintre filmele copilăriei mele, Alerg după o stea, în care juca Norman Wisdom. Aşa cum Elenei Papadopol i-e dor și nu știe nimeni din această lume demitizată
despre propria-i viață, căutând acel punct de referinţă, un ideal, pe cerul înstelat, cu popas sentimental în cuibul înverzit, aşa şi Norman, care lucra la o curăţătorie chimică, visa să ajungă interpret de scenă, cuibul înverzit fiind, pentru el, Judy. Nu ştiu de ce m-a dus gândul acolo, dar căutarea identității, dorința de libertate și lupta interioară sunt teme comune, fiecare dintre cei doi având acelaşi ideal care le ghidează viața. Ce-i drept, poezia de faţă mai vorbeşte şi despre întoarcerea la rădăcina iubirii - zâmbetul, despre natura ca refugiu, vezi cuibul înverzit, cu trimitere şi la renaştere, pe fondul antitetic verdeaţă-uscăciune. Şi chiar dacă lumea e demitizată, adică lipsită de fabulozitate, de fantastic, înlocuite de alienare şi superficialitate, autoarea nu se conformează acestor caracteristici cu rang de cutume, păstrând încă dorinţe şi speranţe asociate cu acel cântec gingaş al puilor. Iată încă un element comun cu filmul amintit mai sus, cântecul, muzica, fiindcă, nu-i aşa?, atunci când ni se poticneşte gândul în drum spre stele, spre Dumnezeu, cerem ajutorul muzicii. Observ şi un cerc care cuprinde toate adevărurile, un cerc al dragostei sau al naturii înconjurătoare, asemănător cu cercul lui Nichita din Leoaica tânără, iubirea, un cerc în care vârtejul incandescent, ca o combinație între frumusețea vizuală și profunzimea emoțională, aboarbe sufletele aflate în derivă, precum cititorii sunt absorbiţi de cuvintele acestui poem excelent!

de toate cele spuse. Vă doresc multă sănătate, pace şi linişte sufletească. Cu permisiunea voastră, voi intra foarte rar pe site, doar pentru a lăsa nişte comentarii pe texte. Sunt dator acestui site pe care am debutat şi, chiar şi vouă, pentru efortul depus. Gânduri bune!

că tu te-ai lăudat, pe aici, cu doctoratul obţinut în străinătate. Da, e un lucru frumos, meriţi felicitări, dar în rest, oricine poate spune că eşti un anonim. Dacă intri într-o competiţie cu Leo, vino cu ceva în plus. În rest, toată lumea munceşte, toată lumea îşi creşte copiii, toată lumea se dedică vieţii private, lipsa de timp nu ar trebui să fie o scuză sau o justificare pentru ce nu au reuşit să realizeze unii în comparaţie cu alţii. Cât despre Ilie, e treaba lui ce face şi ce spune. Îşi asumă singur consecinţele. Gata, am plecat, deja mi-am depăşit norma pe două luni. Şi asumă-ţi şi tu critica altora, nu o da în dommneli când ţi se spune ceva pe faţă, prieteneşte. Gata, am plecat, mi-am depăşit deja norma pe aprilie şi mai. Ne vedem în iunie, dacă nu cumva mă suspenzi.

Totul s-a pierdut definitiv. Comentariu.

Un site naţional de literatură din Franţa a fost lovit de un bug. Mii de texte au dispărut. Mii de comentarii. Mulţi au plâns. Totul s-a pierdut definitiv pierdut. Ceea ce se poate întâmpla, oricând, şi cu acest site, Agonia. Oameni buni, ceea ce se întâmplă pe Agonia, discuţiile astea, bătăliile astea, nu au nicio legătura cu literatura adevărată. Propun să vă ridicaţi nivelul, să scrieţi cronici literare serioase, să publicaţi în revistele mari consideraţiile dv. pe marginea unor texte, cărţi, opere literare. Toşa s-a întors şi, de atunci, doar păreri extraliterare. L-am rugat să contribuie cu analize serioase pe texte, dar nu s-a urnit. Bogdan, prin ceea ce face, nu îşi pune în valoare deloc doctoratul, prin cronici impecabile, prin analize complexe. Locul unui literat de talia lui ar trebui să fie pe la România literară, Convorbiri literare, Luceafărul, iar pe Agonia ar trebui să ne împărtăşească din experienţa sa vasta, din realizările sale. Volume de critică, premii peste premii, antologii. Nu. Doar funcţia de editor pe Agonia, denotând, ce-i drept, ca în cazul multora, ataşament, nostalgie, suflet pătimaş. Dar nu văd realizările din afară care să vină în sprijinul său într-o dispută cu Leo. Leo ar putea în schimb să spună că a obţinut nişte recenzii, că s-a expus, că are nişte realizări, că are cititori, cu toate că nici el nu este considerat de critica literară un scriitor de mare calibru. Prin urmare, lipsind, şi de-a parte şi de alta, nişte performanţe remarcabile, singurul lucru care iese în evidenţă este orgoliul. Orgolii mari, ale unor autori care încă nu şi-au atins nivelul dorit. Iar eu chiar mi-aş dori să îl atingă, apoi să contribuie fiecare la ridicarea valorică a acestui site, prin bun simţ, prin texte de calitate, prin respect maxim arărat autorului şi creaţiei literare. Despre abuzul în funcţie, am observat şi eu nişte lucruri. Şi mi-am pus întrebarea: ce s-ar întâmpla dacă aş fi eu în locul lui Bogdan? Aş reuşi să rămân echidistant, să nu favorizez pe unul sau pe altul? Aş reuşi să aplic regulamentul la sânge, în mod corect? Puterea, chiar şi pe acest site, oferă tentaţia de a deveni dictatorial. Puterea corupe. Şi cred că Bogdan face eforturi de a respinge aceaste tentaţii, chiar dacă uneori demonstrează contrariul, ieşindu-i la suprafaţă egoul persiflator. Una peste alta, concluzia mea este că toate aceste bătălii şi toate comentariile extraliterare sunt un mare deserviciu adus acestui site şi imaginii personale a fiecărui participant. Chiar şi eu, lăsând acest comenatriu, m-am băgat în mocirlă. Dar, promit, că mă voi întoarce la acel comentariu pe lună, prin care mă voi adresa, cu respect, unui autor, analizându-i creaţia literară. La revedere!

Pot prelua 5 sonete de-ale tale de aici, care mi-au placut mai mult, pentru o revistă, cu menționarea autorului și, desigur, a sursei? Mulțumesc anticipat!

Repostez. Am comentat iniţial sub poemul care nu trebuia. Rog editorii să pună pe offtopic celălalt comentariu. Mulţumesc!

Pentru că nu pot renunţa la unii dintre autorii în care am investit atât de mult timp şi pentru care am un respect deosebit, cum e şi cazul lui Ştefan, m-am decis să vin cu o analiză pe lună, acolo unde simt că se mai pot regla nişte lucruri. În primul rând, dragă Ştefan, trebuie să acorzi mai multă atenţie limbajului actual şi rigorilor gramaticale. Ţi-am făcut nişte observaţii la un poem anterior, Din sacrul Ou, dar nu ştiu dacă le-ai observat. Beție ce-am cules-o, e incorect. La fel şi Cu văzul unic ce îl au ciclopii... Asta fiindcă CE nu poate ţine locul lui PE CARE. Eşti talentat, deci cred că poţi face ajustările necesare. În ceea ce priveşte rimele, chiar dacă sunt simple şi, multe dintre ele, pe aceeaşi parte de propoziţie, este destul de bine. Singurele minsuri ar fi rimele folosite foarte des de simbolişti, gen sânge-plânge, sau rimele în care silabele au lungimi sau accente diferite pe vocale, gen apropii-ciclopii. Nu te amăgi cu rimele de pe Rimează, fiindcă acolo nu se intră în astfel de subtilităţi tehnice. În ceea ce priveşte construcţia versurilor, cred că abuzezi de pronumele relativ Ce, folosit de 5 ori, dacă am numărat bine. Nici punctuaţia nu este folosită corect peste tot, fiindcă se mai cer nişte virgule. Dar nu voi veni eu cu corecţiile, este de datoria ta să o faci. Remarc acel poeziu, ca licenţă poetică, arătând inventivitatea ta, în care semiîntunericul însuşi împrumută însuşirea poeziei tale, într-un cadru oniric, cu influenţe bacoviene, asta dacă fac referire şi la sângele de mai jos. Remarc şi primul vers, în care accesezi athanorul divin, la capătul unei abisale ipostazieri, aproape transcendentale. Remarc şi cuvinte mai puţin folosite, precum Venust, care denotă atât graţia lor, în context, cât şi graţia cu care ştii să le implementezi, uneori, în poezie. E frumoasă şi camăta veciei, un fel de intertextualitate eminesciană a veciei, adaptată la condiţiile actuale şi viitoare, prin care se sugerează că fiecare moment trăit vine cu sacrificii și consecințe, că oamenii încearcă să profite la maxim de clipa trăită, fiind datori, cu dobândă până peste măsură, prin suferinţele sau pierderile inevitabile. Şi cred că ajunge pentru acest poem, chiar dacă s-ar mai putea spune multe lucruri. Poate o vor mai face şi alţii, la un nivel satisfăcător pentru tine şi pentru rigorile Agoniei. Pe final, te rog să-mi trimiţi un mesaj pe e-mail, adresa o găseşti pe internet. Vreau să-ţi fac o invitaţie, dar nu vreau să folosesc acest spaţiu, şi aşa foarte generos şi primitor, pentru reclamă. Îţi mulţumesc şi te felicit!