​dare de seamă nevinovată sau lecția de chitară de balthus fără conotație sexuală

Bogdan, textul tău e destul de bun, dar trebuie ceva ştiinţă şi inteligenţă pentru a fi analizat cum trebuie. Eu nu sunt doctor în filologie, iar în critică nu mă compar cu cei care au făcut carieră în acest domeniu, cu toate că am nişte premii şi am publicat în marile reviste, aşa că voi apela doar la simţul meu poetic şi la nişte lecturi. Chiar dacă peisajul autohton e sugerat de mucenici, cozonaci şi Sighet, poezia ta e marcată de pasiunile tale pentru literatura americană, fiindcă atât temele folosite, cum ar fi deziluzia, căutarea identității și critica valorilor sociale, cât şi stilul scrierii, modern, informal, cu o structură non-convențională a versurilor, pentru a exprima şi transmite emoții complexe, profunde, ne trimit, indiscutabil la scriitori precum Ginsberg şi O’Hara. Tu prin intromosiunile autohtone parcă încerci să maschezi cunoştinţele tale, vasta ta cultură şi preocupare, dar ochiul meu poetic te simte. Îmi plac şi mie americanii, din toate generaţiile, aşa că te simt. Aş plusa, citind acest poem, pentru prima şi ultima strofă, unde eşti mai percutant. Felul în care povesteşti în a doua parte parcă mă trimite la gândurile lui Cărtărescu de pe malul mării, când se uita după fetişcane, cu diferenţa că la tine scrierea este legată, la modul serios, de profesia ta, pe când, la Cărtărescu, de micile sale obsesii, umane în fond... În orice caz, în strofa de la mijloc te întinzi până peste măsură, parcă vrei intenţionat să plictiseşti, pentru a sugera plictiseala trăită şi deziluzia, iar prin intenţia ta semeni mai mult cu un poet din Oradea, Ion Moldovan, specialist în astfel de mainimicuri, ca să fac o paralelă la una dintre cărţile sale, apărută la CR. În orice caz, ca să fiu corect, textul tău e poezie, iar stilul tău, asociat cu americanii, nu se foloseşte de zvâc, de dramatism sau iubire exacerbată, pentru a transmite ce e de transmis. Tocmai de aceea, textul tău trebuie tratat în funcţie de stil, tematică şi influenţe, şi nu de preferinţele cuiva în ceea ce priveşte felul lui de a scrie. Un critic bun caută să înţeleagă, să facă asocierile şi încadrarile corecte, lăsând factorul subiectiv deoparte. Dacă aş fi subiectiv, aş spune, legat de americani, că aş vrea şi un pic de suprarealism sau univers oniric, precum la Hirsch, sau de jocuri de cuvinte, precum la Komunyakaa, dar tu eşti tu, fiecare autor cu stilul şi posibilităţile sale. Îţi doresc cititori capabili să rezoneze cu modul tău de a fi şi a scrie, chiar dacă, din acest punct de vedere, segmentul e foarte limitat, fiindcă multora le lipseşte cultura necesară, aprofundarea şi capacitatea de a face asocierile corecte. Te salut!

Dragă Ionuț, o voi spune de la început că dezavuez această tentativă a ta, și consider că prin ea ți-ai făcut un deserviciu. Acum rămâne să stabilească ceilalți dacă a fost un gest voluntar, calculat și rău intenționat la adresa mea sau unul involuntar, sincer și plin de bune intenții. Cu siguranță „oamenii tăi”, pe care i-ai făcut oameni, publicându-i, s-ar fi dat peste cap să scrii așa ceva despre ei, pentru mine însă ceea ce am citit mai sus este o catastrofă. Pentru că mi-ai deranjat confortul zen de „cadavre exquis”, stare pentru care am luptat o viață întreagă și care pentru tine este de neînțeles. De aici și catastrofa laudativă la care recurgi și care nu are nimic în comun cu caracterizarea pe care mi-o faci. Este neprofesionist să începi o astfel de anamneză punându-mă în antiteză cu restul cititorilor: „Bogdan, textul tău e destul de bun, dar trebuie ceva ştiinţă şi inteligenţă pentru a fi analizat cum trebuie.” De fapt, cu restul cititorilor, mai puțin cu tine, care deții știința și inteligența de a mă analiza. Și o faci prost, arătându-ne cam ce background și cultură ai tu, care nu are nimic în comun cu „traumele” și experiența mea culturală care au dus la confesiunile mele. Pentru că eu nu scriu pentru public. Eu scriu NUMAI și NUMAI pentru mine. Mă exorcizez, Prin urmare absolut toate trimiterile sunt la rândul lor alte povești, pe care nici cei mai intimi din jurul meu nu prea le știu. Așa că ceea ce faci tu este o manieră ieftină. care se pare că ți-a adus până acum ceva satisfacții, pentru că altfel ai fi renunțat din timp, de a flata și manipula. Sunt prea smerit însă pentru a mă putea tu manipula, chiar dacă vei găsi fraieri care să creadă că profit de fiecare prilej pentru a mă lăuda cu „trofeele pe care le dețin.” Profit de ocazie pentru a îți comunica că: am un doctorat în literatură comparată obținut în străinătate și o recunoaștere din partea unui foarte important om de litere, Valentin Tașcu este numele său, ca fiind unul dintre singurii trei exponenți ai „juxtalismului” în poetica românească: Andrei Novac, Marius Marian Șolea și cu mine. Noi ăștia, ale căror premii ne descalifică în fața colecției tale impresionante. Spun asta pentru a te face, chirurgical, să înțelegi că nu mi-au murit lăudătorii, însă că știu când să îmi întrerup starea de smerenie, iar acesta nu este unul dintre acele momente.

Pentru a îți și răspunde, la obiect, îmi plac americanii și mă inspiră în aceeași măsură în care mă inspiră ungurii (ai citit Kassák, József, Örkény sau Bartis???), englezii victorieni, francezii, începând cu Villon până la Celine, Vian sau canibalismul lui Houellebecq, sau post neoavangardiștii italieni, însă asta nu are nicio legătură cu ceea ce simt eu, cu cele ce mi s-au întâmplat sau mi se vor întâmpla. Nu în ultimul rând, muzica și filmul au un loc cel puțin la fel de important, multe imagini sunt reînchipuirea unor filme care m-au marcat sau a unor momente critice în care versul și nota muzicală împlineșc vraja, în concluzie, acesta este bestiarul meu juxtalist, Din fericire, de data asta nu îți vei permite să sugerezi că mă laud cu toate ăstea, deși, involuntar asta fac de fiecare dată când cineva îmi strică zenul și mă obligă să dau socoteală pentru îndrăzneala de a împărți cu acesta același metru cub de ozon.

În final, o singură rugăminte: șterge acest laudatio intempestiv. Ție îți faci un uriaș deserviciu, nu mie, care citându-l pe Saussure, nu utilizez același canal și nu împărtășesc cu tine același cod de a comunica. Deci mulțumesc, dar nu mulțumesc!

Bogdan, cred că nu ai înţeles bine începutul. Am spus clar că voi apela doar la simţul meu poetic şi la nişte lecturi şi că nu mă compar cu cei care au ştiinţă şi inteligenţă pentru a-l analiza cum trebuie. Sau un doctorat. Adică critici cu mult peste nivelul meu. Eu mi-am spus părerea în calitate de simplu poet şi cititor. Te-ai grăbit, prin urmare, cu concluzia. Pe de altă parte, ţi-am tratat textul cu respect, am argumentat, am dreptul la opinie, iar dacă nu corespunde cu realitatea şi cu viaţa ta, asta nu e problema mea, fiindcă eu analizez un text în care tu oferi doar nişte frânturi de existenţă, ba chiar pot fi nişte chestii imaginate, simulate, deci faptul că analizez un text îmi dă, la rândul meu, libertatea de a analiza cum cred şi cum simt un text. Greşeala ta a că te explici, prin comentariu, fiindcă textul ar trebui să vorbească de la sine despre lucrurile pomenite de tine în comentariu, dar nu o face întocmai. Şi, oricum, nu ştiu ce te revoltă părerea mea, de vreme ce tu scrii doar pentru tine. Dacă e aşa, nu ar trebui să te deranjeze părerile celorlalţi. Însă te contrazici prin acţiunile tale, fiindcă ai scris în subtitlu, "un poem nerecomandat și dezaprobat profund de marele poet și teoretician literar Leonard Ancuța". Hotăreşte-te deci! Sau, dacă îţi pasă, ai putea foarte bine să-ţi depozitezi textele sub pat şi să nu le mai aduci în spaţiul public, citindu-le doar când ţi se face ţie dor de propriile scrieri. Sau dacă vrei să le citeşti pe Agonia, fără să fii deranjat de alte opinii contradictorii sau superficiale, ţi-ai putea închide comentariile. Despre doctoratul tău, sincer să fiu, preferam să fie un subiect închis, mai ales că talentul unui poet nu ţine de doctoratul său, ci de capacitatea de a emoţiona cititorul, un lucru la care mai ai încă mult de lucrat în multe alte texte. Eşti inteligent, eşti cult, dar la poezie nu convingi mereu. O faci în câteva texte, poate şi în acest text, care pe mine m-a atins, fie că-ţi convine, fie că nu, de unde şi comentariul meu. Dacă nu mă atingea, nu mă băgam. Cred că un pic de relaxare nu strică. Nu-mi retrag părerea, chiar dacă am decăzut în ochii tăi sau ai multora. Îmi asum comentariul.

Nu mă deranjează părerea cuiva, care îmi desemantizează textul, ci părerea ta, care deturnezi cititorii spre sfera ta de comprehensiune. Nu am spus că nu e dreptul tău, sau că voi milita spre a alege cine să imi comenteze textele, ci că nu consider analiza ta literară o expertiză. Pentru că tu nu vorbești despre carnea ideatică a textului meu, ci despre ce vrei tu să înțelegi. Tu nu intri în mintea și în universul meu, ci te folosești de ele pentru a lua puncte în fața arhanghelilor care îți completează armata,

P.S.
În comentariu nu m-am explicat, ci mi-am justificat doar reticența. Dacă însă m-ai fi întrebat ce și cum stă treaba cu vorbele-mucenici atunci abia m-aș fi explicat. Dar nu a fost cazul. Cât despre subtitlu, iarăși încerci să tragi spuza pe toarta ta. Un om care poartă un măgar pe care scrie: calul cel mai prost conform genialului Ancuța, este oricum, numai frustrat nu e. De ce? Pentru că vede toată lumea despre ce cal este vorba. Și înțelege că ce nu poate calul, deseori poate măgarul. Deci despre ce vorbim aici? Despre ou sau despre găină?

nu am întâlnit în lumea literară autori care să le reproşeze celor care le comentează cărţile, că nu au înţeles nimic din ele. Cred că maximul respect este să accepţi orice opinie, mai ales când vine pe un limbaj respectuos, argumentat, fiindcă cititorul a investit timp în lectura textului tău. Nichita spunea, într-un interviu, că unii cititori considerau că textele lui erau foarte proaste. Şi cred că se gândea cu seriozitate la acest lucru, respectând părerile cititorilor săi, oricât de limitaţi sau de puţin pricepuţi erau. Până la urmă, tu păstrezi ce îţi convine din comentariile celorlalţi, acolo în colţul tău de suflet, iar celorlalţi le poţi mulţumi, relaxat, pentru opinie şi cam atât. Până la urmă, am deschis o poartă sub textul tău, invitând la discuţie şi alţi comentatori. Deci, pe lângă faptul că am fosta tins de text, mi-a şi păsat, un pic, de autorul lui, chiar dacă nu eşti tu genul care să aibă nevoie de aşa ceva. Deci, după cum spuneam, e nevoie de mai multă relaxare. Îi invit pe ceilalţi cititori să se exprime pe marginea acestui text, eu nu mai vin cu completări.

ca fac ce vreau cu textul tau, fiindca nu mai e al tau, ci e al MEU? Iar daca vreau, pot fi si sincer, si mistocar, si cinic, si paralel, si oricum vreau eu cu textul MEU, in limita bunului simt? Si la fel si cu vorbele tale, care de fapt sunt vorbele MELE, fac ce vreau din ele, ma joc cu ele, jonglez cu ele, sunt sincer cu ele etc etc, asta fiindcă "Sufletul lumii este eu, fără Eu nu există timp, nu există spațiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec, ochiul e lumina, auzul e cântecul, Eu e Dumnezeu?". E posibil sa nu afli niciodata ce vreau eu si ce fac eu, dar nicidecum nu vreau sa te pui singur in ipostaza de victima a necomentarii textului, asa cum faci acum. Nu mai continui aceasta discutie. Raman la parerea din primul comentariu, iar tu faci ce vrei cu ea. Ii invit si pe altii sa iti comenteze textul.

De păstrat această profesiune de credință a domnului Ionuț Caragea!!!

Această escrocherie este „critica lui Ionuț Caragea”, să ne ferească Dumnezeu. Doctorul Ciomu de pe Agonia!

mi-a plăcuuuuuuut! În sfârşit, relaxare! Baftă!

Nu știu ce e mai deranjant: lingușeala fără fond, de tip PCR, distribuită obsesiv sub pretextul unei opinii lucide, sau aluzia stângace și mizerabilă la doctoratul lui Bogdan. Ionuț, e a doua oară în câteva zile când nu reziști tentației de a te lua de studiile lui Bogdan - de data asta ai încercat să fii mai subtil. E aproape delicios să urmărești cum îți joci, obsesiv, rolul celui care vrea toată atenția și pretinde că deține mereu adevărul.