Constantin Popa Istrițeanu

Visez cu ochii deschiși Mergând pe străzi Fără a lua în seamă nimic, nici-un amănunt Privesc oamenii Fără să-i văd Și pe lângă ei Ca și

La un semnal al Comandantului Suprem, cândva și el, unul de soi Ai noștri veseli marinri, cântând, plecară la război Cu-o singură și invincibilă fregată De mâna doua și ruginită toată Încât pe

(1) Răzvan, fiul cel vestit Þara întreagă a uimit: Cu-a-sa spusă:\"cum că noi\" O să fim, pe... locul doi! (2) Arogantul de Răzvan se face, că nu

Dacă printr-un miracol, Ar trebui, să devenim nemuritori S-ar cuveni, să refuzăm Și s-alegem moartea, Ca pe ceva firesc, Ca să rămânem Ce trebuie, să fim: Niște pământeni, zămisliți din

Când Roma s-a născut, Pe acest pământ, atunci demult Ea și-a găsit și-un nume, Ce-a devenit apoi, renume Și luat a fost, de la unul din cei doi copii, De o leoaică adoptați ca fii Și-a

Japonia cea îngenuncheată De-acea armă blestemată Din pământ ars, s-a ridicat Și lângă al său Împărat, s-a adunat.

Martie al nostru Alături de, martie al vostru 4 și 11, Două cifre, două numere, Două zile Si pentru noi, Și pentru voi, Atât de

Cer întunecat Soare-Răsare sumbru Ce chin acolo!?

Când în zările îndepărtate, cade o stea Ar fi bine, să dispară și o dictatură Sub presiunea și neîntrerupta ură A poporului, ce silă îi, e,... de ea!

La tribună când se duc Ei aminte își aduc De popor... că nu contează Doar atunci, când... îi votează!

În fiecare zi, să vezi cum răsare soarele În fiecare zi, să trăiești, sau să vezi o bucurie Care… a ta să fie, Sau a altuia În ele vei găsi, mereu un dram de fericire, Iar

Privesc cu atenție, un ultim fulg Mic și strălucitor În lumina soarelui orbitor El , împreună cu alți fulgi mai vin Uneori, si când cerul e

O piatră lăsată de timp, Într-o vatră de pământ Sub picăturile ploilor curgând Ani, la rând Și a iernilor cu geruri, surate crăpând Mereu

Timpul cerne și rămâne Doar ce vrea, să se adune Fie-n case din cătune, Ori în marile palate Și vestite și frumoase Cu grădini ce-s

Adonis de soartă a fost ales Și dăruit cu-o frumusețe rară, ca bărbat Legenda spune că el atunci era, de neegalat Dar… viața îi fusese dată De

Picăturile de ploaie din înalt Pe a ei față cad Formând mici șiroaie Ce se ascund sub bărbie, pe gât Și dispar, ca-ntr-un misterios

A fost, că trebuia să fie Si-a ta amintire s-o păstreze, s-o știe Că în a timpului calendar E o zi, cu al său nimb, cu al său har În prima săptămână Din

Prima zi de eternitate E, prima zi după moarte Când sufletul Lăsă trupul, Să se îmbrățișeze cu pământul, Din care s-a zămislit Prin Duhul Sfânt Iar el

Nu vom ști, dacă timpul Cu ale lui clipe Adevărate efemeride Ne vă înghiți, sau ascunde în el Pe toți, locuitorii de pe acestă planetă Mică,dar dintre

Merg pe o stradă Ca printr-un tunel Cu partea de sus lipsă Mărginit de case, pomi Fațade de blocuri cu balcoane Cu uși diferit colorate În față cu

Viața-i o cursă Atletică, în care toți alergăm Neîncetat, parcă am fi în transă Și mereu în criză de timp În orice anotimp; Că-i vară, Cu caniculă afară Că-i iarnă, Cu ger și zăpadă pe

A fi… E, din a te naște A trăi… E, împreună cu a cunoaște, Viața cu ale ei: Suișuri, coborâșuri Constrângeri și libertăți. A

Ajungă zilei lumina ei Ce-o are ca dar S-o împartă cu har Aici pe pământ În toate ce sunt: Cu, a lor viață Cu, a lor frunză Cu, a lor floare Cu, a lor

Soarele a apus Parcă un colț de ochi l-a ascuns, Luna și ea a apus, În celălalt colț de ochi s-a dus. Cuvântul și vorba au tăcut, Într-un colț de gură, Ca o ruptură, A timpului