Constantin Popa Istrițeanu

(1) Sărbători au trecut și au venit El în nicio zi nu s-a mai trezit Prăznuiește și se cinstește Că doar soața lui... muncește! (2) Unii la Sfinți sunt nelipsiți

(1) E nuntă mare-n cartier Iar naș e... marele oier Finul și el e...tot un om de soi Un fost cunoscut butelist, vioi!

Ne- ntoarcem în noi Din lumea ce, ne înconjoară Ce pare mereu în război, Cu tmpul, cu ea Și nu știm, ce vrea

Somnul e o mică moarte Ce mereu desparte Ziua de noapte Și vine: La tine, La el Și la mine Din prima clipă Până când timpul pe-a-lui

Ministru, la turism a fost numită Și pe-un cal a fost suită, Dar turismul n-a mișcat, Însă ea, pe cal, decolteul și-a săltat. 9-10 ian. 2010

Este unul, cu \"B(e)\" în frunte Ce tot vrea, să se înfrunte Când cu unul, când cu altul Până își termină... mandatul. 7 ian. 2010

Cer întunecat Soare-Răsare sumbru Ce chin acolo!?

(1) Gioană tot a concurat Mai mereu n-a câștigat Unii spun, chiar cu umor Că din start e...un pierzător. (2)

MISTERELE CREAÞIEI Ieri a zburat în trecut, Departe pe-această coajă de lut. Mâine e un mister, Timpul curge de Sus, de-acolo din Cer. Astăzi

Azi e o zi În care, de ea, cu drag mi-aduc aminte, Dar și că, are doar un singur părinte De când s-a născut Asemeni altora ca ea Care ciudat, Au tot un singur

(1) Domnul Cristi face haz, De al său mare necaz Si a pus de-un parastas Într-o zi după Ispas. (2) Þânțăreanu om

Poetul nu moare, Ca un simplu om de rând El iese din lumină Și nu se cufundă în întuneric Doar pleacă de pe acest pământ, Undeva, într-un loc imaginat de el, De

Dacă printr-un miracol, Ar trebui, să devenim nemuritori S-ar cuveni, să refuzăm Și s-alegem moartea, Ca pe ceva firesc, Ca să rămânem Ce trebuie, să fim: Niște pământeni, zămisliți din

"Poem dedicat lui Nichita Stănescu de ziua sa de naștere- 31 martie." Știm atât de puțin Din cât ar trebui să știm De când ne

Uneori clipa ruptă din timp Nu pare prea mare Când e desprinsă din cel ce-a trecut, Iar timpul apare mai lung Cel din clipa ce vine Ea..., clipa își are sfârșitul Strâns lipit de al ei

Și dacă timpul Alunecă, se zice spre un sfârșit E poate o poveste În ea, cu un

Timpul cerne nisipul Fir cu fir Și pe loc el nu stă Doar cupa se golește puțin, Câte puțin Chinul și el, Uneori e la fel Nu se grăbește, să plece Tot însoțește Chinuitul, ce și el, Cu

„ Dedicată victimelor de la Clubul Colectiv București, familiilor lor îndurerate și cadrelor medico- sanitare salvatoare ! ” Și ei... sunt Sus...,

Merg pe stradă și mă.ntâlesc cu copii Mai mari, sau mai mici Și-n ochi le văd bucuria strălucind Clipă în care eu redevin iar copil Cu o trăistuță aninată de gât Prin troiene înotând Cu un

Dincoace de clipă Din a timpului risipă E o viață, ce poate fi: A unui om, A unui pom, A unei flori, Ce s-a deschis în zori A unei păsări în

Și timpul Venirii În vechea cetate A unui neam, se zice de Sus ales Atunci s-a împlinit, Când totul a fost deschis De-o zi cu flori ornată Și ea

Dintre durerile lumii, A Lui A fost însoțită de jertfă Prima după acel păcat Care: Ne-a mântuit Și ne-a lăsat: Credința și

Spus-a bătrânul din satul pustiu Într-o zi, cu o tristețe în glas Aproape de nedescris, Când a fost întrebat de un străin: Eu sunt ultimul de- aici Restul toți au plecat Care, în